Timpul recoltei

   Când soseşte pentru ţăran timpul recoltei şi vrea să-şi adune snopii săi, adesea apare câteo vreme rea, iar furtuna cu fulgere şi tunete provoacă în unele locuri pagube însemnate. Cât de mult doreşte ţăranul, ca binecuvântarea pe care i-a dat-o Dumnezeu să o aducă uscată şi nevătămată sub acoperişul ocrotitor.

   Această muncă nu a fost însă întotdeauna legată de aşa multă grijă, osteneală şi riscuri. Când Dumnezeu a creat lumea şi la sfârşit şi pe om, pământul a fost fără suferinţă şi fără boli. Şi atunci, când omul se afla în Paradis, el muncea. Citim în Sfânta Scriptură:

   „Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească.”

   Această muncă de atunci nu a fost o povară, ci o plăcere şi o bucurie, şi ea nu era împiedicată şi ameninţată de furtună şi de grindină.

   Când vezi pe ţărani muncind pe câmp, te gândeşti fără să vrei la timpul de recoltă, la timpul când roadele vor fi strânse în şuri sau hambare. Dar îţi aminteşti şi de „Domnul recoltei”, Domnul Isus care este gata să vină să-şi strângă şi să-şi ducă acasă snopii Săi.

   Eşti şi tu, micul meu prieten, un astfel de snop, o roadă preţioasă, care este destinată cerului? Ai căutat refugiu la Domnul Isus? El vrea să te salveze de judecata viitoare. El vrea să te aducă în hambarul Său ceresc.

   Domnul Isus Îşi dă şi acum osteneala să caute şi să salveze. Încă mai invită pe oameni să vină la El. Şi în zilele noastre sunt luaţi zilnic oameni, mici şi mari, de pe calea largă şi astfel păstraţi pentru Împărăţia Sa cerească.

   Vino şi tu la Domnul Isus, pentru ca să fii mântuit de judecata viitoare!

Noul Testament al lui Yamatachi

   Şi astăzi există creştini, vârstnici şi tineri, care îşi ascund Biblia. Ei nu fac asta, pentru a ascunde o comoară pe care să nu le-o răpească nimeni, ci din cauza acelora care dispreţuiesc Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a nu le da ocazia să-i dispreţuiască şi să-i batjocorească şi pe ei. Astfel de creştini nu ştiu, desigur, ce bogăţie de valoare veşnică au ei în Biblie.

   „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24.35).

   „Căci de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, se va ruşina şi Fiul omului de el, când va veni în slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri” (Luca 9.26).

   Yamatachi ne poate fi în acest sens un exemplu de fidelitate foarte mare. El era japonez, L-a primit pe Domnul Isus ca Mântuitorul său şi L-a iubit din toată inima. Dar l-a durut mult, când vederea i-a slăbit tot mai mult şi putea să citească în Noul Testament, care i-a arătat calea spre fericire, doar cu foarte mari eforturi. Niciun tipar nu îi era suficient de mare. Atunci a luat hotărârea să-şi fabrice el un Noul Testament, cu litere foarte mari, aşa de mari, cum şi le-a dorit el. A cumpărat un teanc mare de foi de hârtie şi a început să scrie. A scris şi a scris, până când ultimele litere au fost pe hârtie într-un scris mare. Şi la final a început să copieze cântările care se cântau acolo în biserica creştină.

   Când a mers pentru prima oară cu Noul Testament al său pe drum spre biserică, radia de bucurie. Legătura groasă de hârtie trebuia să o poarte în spinare. Mulţi copii alergau după el şi îl batjocoreau. Dar omul în vârstă cu ochelarii săi mari şi cu legătura în spinare mergea liniştit mai departe. Îl durea totuşi că comoara lui era aşa de puţin preţuită, din care ar fi spus şi altora. Dar când şedea pe locul lui şi îşi desfăcea povara sa preţioasă, nimeni nu era mai fericit decât el. Atunci citea şi asculta cu mare atenţie.

   Să fim şi noi aşa de silitori şi fideli ca Yamatachi!

VENIREA LUI MOISE

Tatăl lui Beni şi al Dinei se întoarse într-o seară cu soţia sa de la lucru, în timp ce copiii alergau în calea lor. Ei vorbeau împreună despre ceva ce se întâmplase în timp ce fuseseră la lucru. Erau obosiţi, iar Beni nu îndrăzni să-i întrebe despre ce era vorba. După ce ajunseră acasă şi cinară, tatăl se întoarse spre bătrân şi îl întrebă, dacă ştie ceva despre un copil care a fost găsit într-un coşuleţ de papură, ascuns în trestia de pe marginea râului, atunci când egiptenii încercau să omoare pe toţi băieţii evreilor.

- Desigur că ştiu, zise bunicul. Lucrul acesta s-a întâmplat acum patruzeci de ani. Îmi aduc bine aminte cum a fost. Copilul a fost găsit acolo de o prinţesă, care venise să se scalde în râu. Ea auzi un copilaş plângând şi trimise pe una dintre slujitoarele ei să vadă ce este. Slujitoarea aduse copilaşul în braţe în faţa prinţesei, care înţelese îndată că nu era egiptean, ci că trebuie să fie al unei evreice, care încercase să-l salveze de la moarte. A avut milă față de copil, gândindu-se că putea fi omorât, de aceea îl luă cu sine, îl duse acasă şi îl crescu ca pe propriul ei copil. Mă gândesc cu teamă ce i s-ar fi întâmplat, dacă s-ar fi aflat că este evreu şi dacă ar fi încercat să pună o vorbă bună pentru noi înaintea regelui. Poate că el va fi mântuitorul nostru şi ne va scoate din ţara aceasta, spre patria noastră, Canaan. Oare unde se află acum şi cu ce se ocupă?

- Am să-ţi spun ce s-a întâmplat astăzi, zise fiul său. În ultimele zile am văzut un străin umblând pe lângă locul unde facem cărămidă, vorbind când cu unul, când cu altul, dar prin apropierea mea n-a trecut.

- Eu, zise soţia lui, l-am văzut foarte de aproape; n-avea înfăţişarea unui egiptean, deşi era îmbrăcat ca ei. Atunci de la unul la altul se răspândi vorba că era unul dintre ai noştri, că era Moise, cel care ca copil fusese găsit de prinţesă în râu, aşa cum ne-ai povestit chiar acum.

- Din ceea ce am putut auzi de la un alt om, continuă fiul său, el era foarte supărat de ceea ce vedea, de felul cum suntem trataţi asemenea animalelor, fără să ni se permită să ne odihnim nici în timpul cel mai cald al zilei. A întrebat unde locuim şi ce hrană primim. Dar mult nu a putut sta de vorbă cu noi, fiindcă biciul supraveghetorilor începu să ne lovească fără milă. Cred că prezenţa lui nu le era pe plac celor ce ne supraveghează.

A doua zi nu veni, dar în cele următoare apăru din nou şi ne şopti destul de tare pentru a putea auzi cu urechile noastre: „Ziua eliberării voastre a sosit.“ Numai faptul că îl vedeam pe el în mijlocul nostru ne umplea de veselie. Dar când am auzit cuvintele acestea, l-am socotit ca aducătorul unei mari speranţe pentru noi. În timpul lucrului nu aveam voie să vorbim, dar seara, venind spre casă, ne întrebam unul pe altul, dacă cele auzite pot fi crezute şi dacă acest Moise va putea fi eliberatorul nostru.

Ieri a venit din nou. Într-un colţ al cărămidăriei văzu pe un egiptean bătând crunt pe unul dintre ai noştri. În faţa nedreptăţii ce vedea cu ochii săi, Moise îşi pierdu sângele rece şi, fiind un bărbat voinic, el se opri locului şi îl lovi pe egiptean. Dar îl lovi mai tare decât voise, aşa încât acesta se prăbuşi la pământ şi rămase în nesimţire. Moise îl omorâse. Cred că la început i-a fost frică, dar, fiindcă locul era retras şi nimeni nu văzuse cele întâmplate, făcu o groapă în nisip, ajutat de cel pe care îl scăpase, şi îl îngropă acolo. Desigur, tovarăşul, pe care îl salvase, s-a grăbit să ne povestească întâmplarea.

Astăzi, Moise veni iarăşi şi din nou se întâmplă ceva. Pe când făcea înconjurul cărămidăriei, văzu cum doi dintre ai noştri se certau între ei şi cred că în gândul lui şi-a zis: „Dacă vreţi să fiu conducătorul vostru, nu trebuie să se întâmple astfel de lucruri între voi, căci altfel niciodată nu vom putea ieşi din Egipt.“ De aceea se opri lângă ei şi încercând să-i împace zise: „Sunteți fraţi, nu trebuie să vă certaţi între voi.“ Dar evreul, care începuse cearta, era rău. El strigă cu voce tare, pentru a putea fi auzit şi de supraveghetori: „Cine te-a pus pe tine mai mare şi judecător peste noi? Nu cumva ai de gând să mă omori şi pe mine, cum ai omorât pe egipteanul acela?“

Moise înţelese că toată întâmplarea de ieri era cunoscută de toţi. Nu mai zăbovi nici un moment, ci fugi, înainte de a putea fi oprit de egipteni. Din câte am auzit, se pare că a lăsat vorbă unuia dintre noi, că va trebui să părăsească îndată ţara. De aceea cred că acum este departe şi în afară de orice pericol. „Ziua eliberării voastre a sosit“, sunt cuvintele pe care ni le-a spus ieri, dar cred că ea va veni mult mai târziu. Poate că eliberarea ar fi putut fi chiar în timpul vieţii mele, dacă acest Moise n-ar fi fost prea iute la mânie.

- Acum, Beni, copilul meu, zise el după o pauză, vestea aceasta este rea pentru noi toţi, dar mai am o veste rea, care te priveşte numai pe tine. S-au sfârșit zilele tale de joacă împreună cu Dina. De mâine va trebui să vii cu mama ta şi cu mine la făcut cărămizi. Este drept că la început lucrul nu va fi aşa de greu. Va trebui să toci numai paie şi să le amesteci cu pământul. „Ziua eliberării a sosit“, a zis Moise. Dar pare să nu fie aşa, Beni, pentru tine şi pentru mine.

- Totuși, ziua eliberării va veni pentru poporul nostru, zise bătrânul încet. Eu nu voi trăi s-o văd, poate nici tu, fiul meu, dar ea va veni, sunt sigur, pentru Beni şi Dina.

Aceasta a fost ultima istorioară spusă de bătrân lui Beni şi Dina.

Sărac şi totuşi bogat

   În apropiere de satul Rottenstein din Bavaria (Germania) era o căsuţă mică la marginea pădurii, care în timpurile vechi a slujit la găzduirea bolnavilor nevindecabili, în mod deosebit a leproşilor, şi mai târziu a devenit azil de bătrâni şi casă pentru săraci în general. Aici a trăit timp de 50 de ani un bărbat care făcea parte din cei mai neînsemnaţi şi mai săraci oameni, care se pot imagina. Din naştere avea picioarele paralizate şi niciodată nu a putut merge; amândoi părinţii lui au murit devreme, tatăl ca soldat în războiul de şapte ani şi mama din cauza necazului cu privire la copilaşul nenorocit, infirm. Dar bunica evlavioasă a îngrijit cu dragoste şi multă purtare de grijă de micuţul Iacov, l-a purtat ore în şir în braţe în căldura soarelui, l-a învăţat de timpuriu să se roage şi să citească în Biblie, şi mai târziu să croşeteze şi alte lucrări de mână simple, pentru ca odată el să-şi poată câştiga pâinea. Când apoi la vârsta de doisprezece ani, Dumnezeu a luat-o la El pe bunica lui, micul infirm a ajuns în azilul de bătrâni, unde se afla un alt invalid de un picior, mai în vârstă, care pe cât îi era posibil a îngrijit de copilaşul orfan părăsit. Însă acesta nu i-a creat multe probleme, căci zi şi noapte stătea liniştit pe patul lui de paie, croşeta ciorapi şi deseori noaptea la lumina lunii citea în Biblia lui, care i-a rămas mângâierea zilnică şi izvorul de viaţă şi pe care curând a ştiut-o foarte bine. Căci cu toată slăbiciunea lui corporală, el avea un duh activ şi inteligent, ceea ce se putea recunoaşte pe faţa lui nobilă şi ochii lui strălucitori. Pe lângă aceasta, el era bunătatea şi blândeţea în persoană, totdeauna recunoscător, modest şi mulţumit cu puţin. Laptele, terciul de ovăz şi pâinea erau hrana lui zilnică preferată; dacă voia să i se dea ceva mai bun, cum ar fi carne şi vin, el le dăruia altora. Căci el nu ducea lipsă de vizitatori, şi toţi puteau primi o binecuvântare de la el.

   Când invalidul a murit, o văduvă a devenit însoţitoarea şi îngrijitoarea lui. Acesteia i-au fost încredinţaţi din partea obştii diferiţi orfani pentru îngrijire; dar deoarece deseori ea era plecată la lucru ca zilieră, Iacov îngrijea de micuţi. Totdeauna găsea preocupare şi conversaţii pentru ei, prin aceea că el cu mâinile lui iscusite le confecţiona păpuşi şi alte jucării sau îi aduna în jurul patului lui şi le povestea captivant istorisiri biblice. El putea remarca bucurie reală la unii dintre cei încredinţaţi lui spre protecţie. Astfel, odată a fost adusă la el o fetiţă de patru ani, care şi-a pierdut mama în timpul unei călătorii. Aceasta voia să meargă cu copilul ei din Badischen la Danzig (în Prusia de vest) la tatăl fetiţei, însă ea a murit pe drum din cauza oboselii mari, şi fetiţa, din cauză că era foarte frig, avea degerături pe tot corpul. Atunci, săracul Iacov a cerut pe cheltuiala lui să se cheme un medic din oraş, care cu ajutorul lui Dumnezeu a pus fetiţa pe picioare. El a ţinut 8 ani fetiţa la el, a îngrijit de haine pentru ea şi hrană consistentă, a învăţat-o şi a educat-o până când o morăriţă bogată a luat-o la sine. Şi fetiţa s-a comportat aşa de frumos şi a crescut devenind o domnişoară aşa de excelentă, încât un nepot al morăriţei a luat-o de soţie şi ea a ajuns foarte bine. Deseori, ea l-a vizitat pe binefăcătorul ei de odinioară şi voia să-i facă bucurie cu tot felul de lucruri bune; dar el nu a luat nimic, decât numai câteva fructe uscate, căci în rest avea tot ce îi trebuia.

   Altă dată a îngrijit de un băiat dotat, pe care stăpânul lui l-a dat afară din cauza unui furt, în aşa fel că el a învăţat la un învăţător energic şi a ajuns învăţător, un învăţător preţuit în sat. – Un beţiv notoriu din rudele lui, care venea uneori ameţit la el, a devenit în cele din urmă aşa de bun şi cu bun simţ prin cuvintele blânde ale băiatului şi prin exemplul lui liniştit de a fi, încât s-a lăsat de viciul lui.

   Însă cea mai mare uimire a produs oamenilor faptul că ciobăniţa, care în ultimii ani îngrijea de el, şi-a schimbat toată comportarea. Ea era cunoscută odinioară ca o femeie foarte agitată, supărată foc şi de temut – însă Iacov i-a prezentat ceva din dragostea lui Hristos şi ea a învăţat de la el blândeţea, smerenia şi răbdarea, pe care el însuşi le savura de cele mai multe ori.

   Începând de la vârsta de 56 de ani, artrita a cuprins şi mâinile lui, aşa că el nu le mai putea folosi şi în cele din urmă a trebuit să se lase îngrijit şi hrănit ca un copil. Dar şi în această stare a rămas mângâiat şi dedicat voii lui Dumnezeu, şi pentru preotul tânăr, care l-a cunoscut în ultimele luni ale vieţii sale, era cea mai mare îmbărbătare să-l viziteze. Când odată acesta a manifestat părerea lui de rău pentru infirmul neajutorat, din cauza sorţii lui pământeşti grele, acesta i-a replicat: „Ah, viaţa mea nu a fost aşa de jalnică, precum se vede! Eu trebuie să aduc mai multă mulţumire Creatorului meu, pentru că, făcând excepţie de unele ceasuri rele, am fost totdeauna bucuros şi fericit. Şi inima mea saltă, când mă gândesc ce va fi după ce voi merge la Domnul şi Mântuitorul meu.”

   Blând şi paşnic a fost apoi sfârşitul lui la vârsta de 62 de ani. Preotul gândea că aproape nimeni nu va fi la înmormântarea săracului  Iacov; dar iată – aproape toată comuna a venit şi toţi au fost profund impresionaţi, iar multele lacrimi, care s-au vărsat atunci, au fost în cea mai mare parte lacrimi de mulţumire pentru binecuvântarea care s-a revărsat de la patul de suferinţă şi de biruinţă. Preotul a luat ca text de înmormântare cuvântul din Apocalipsa 2.10: „Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii.”