„Un răspuns frumos”

 

   Un băiețel al cărui tată era miner îl aștepta într-o după-amiază pe tatăl său la capătul liftului. Băiatul a așteptat răbdător până când tura s-a terminat și minerii au ieșit din cabină.

   Un domn mai în vârstă care îl privea l-a întrebat:

   - Ce faci aici?

   Băiatul a răspuns:

   - Îl aștept pe tata.

   - Nu-l vei recunoaște pe tatăl tău, a spus bărbatul; vor ieși din mină câteva sute de mineri, cu fețele negre de praf de cărbune și cu toții purtând căști de protecție. Mai bine te-ai duce acasă, băiatul meu, și l-ai aștepta pe tatăl tău acolo.

   Micuțul a avut un răspuns frumos:

   - Dar tatăl meu mă cunoaște.

 

   Uneori suntem triști și descurajați. Avem probleme și îngrijorări. Atunci ne gândim: „Oare Dumnezeul și Tatăl nostru ne-a uitat sau nu Se gândește la noi în necazurile noastre?”. Dar Domnul Isus spune în Matei 6.8: „... căci Tatăl vostru știe de ce aveți trebuință...”. Deși El vorbește acolo despre hrană și îmbrăcăminte, putem aplica acest lucru la toate domeniile vieții. Putem și trebuie să ne încredem întotdeauna în cuvintele Sale: „Tatăl vostru știe”. Fie că avem greutăți la școală, fie că suntem bolnavi sau deprimați, El știe și înțelege totul. Nimic nu este prea mic pentru El.

   Psalmistul scrie în Psalmul 139:

   „Știi când stau jos și când mă scol, și de departe îmi pătrunzi gândul...

   Dacă voi lua aripile zorilor și mă voi duce să locuiesc la marginea mării,

   și acolo mâna Ta mă va călăuzi, și dreapta Ta mă va apuca.”

 

Televizorul

 

   Tremurând de emoție, priveam țintă la ecranul scânteietor. Cei doi bandiți și-au îndreptat pistoalele spre Old Shatterhand, care era legat de un copac și nu avea nicio posibilitate de a se apăra. Acum s-a terminat cu el! Deodată pocnitura puternică a unei carabine cu două țevi întrerupse încordarea. Cei doi bandiți căzură la pământ loviți de carabina lui Winnetou. Fericiți de revederea nesperată, cei doi se îmbrățișară bucuroși. În sunetele victorioase ale orchestrei, filmul emoționant s-a terminat.

   Răsuflând ușurat, mi-am adunat lucrurile de școală, m-am uitat la ceas și am rămas surprins:

   - Este deja ora 20:00? Trebuie să mă grăbesc spre casă. Salut, Radu, pe mâine!

   „Acum iarăși sosesc prea târziu la cină și aceasta numai din pricina acestui televizor nesuferit”, mi-am zis.

   În loc să învățăm, deseori mă uitam cu colegul meu de clasă la televizor, cu toate că știam că părinții mei nu sunt de acord cu așa ceva. Părinții lui Radu i-au întrebat pe ai mei dacă îl pot ajuta la lecții, pentru că el învăța greu. Fiindcă tatăl meu și tatăl lui Radu au fost colegi de școală, mi-au dat voie să mă duc la familia Moraru. Ei aveau o brutărie și câteodată îi ajutam și eu cu ce puteam; dar de fapt eu veneam să învăț cu Radu. Ce era mai rău era faptul că Radu, când a împlinit vârsta de 12 ani, a primit cadou un televizor, care era chiar în camera în care învățam noi. Deseori se întâmpla că nici nu începeam bine să învățăm, că și închideam cărțile și deschideam aparatul. Astfel aproape tot timpul îl pierdeam uitându-ne la televizor. Acasă căutam în ascuns, în ziar, emisiunile interesante, iar apoi îi spuneam lui Radu pe ce program să ne uităm.

   Conștiința mă mustra din ce în ce mai mult și totuși nu mă puteam debarasa de televizor. O forță magică mă atrăgea mereu. De aceea căutam și acum o scuză pentru întârzierea mea, pentru ca nu cumva acest contact cu Radu să se întrerupă.

   Deodată am auzit ceva zăngănind în buzunarul pantalonilor. Erau cei câțiva bani, care i-am primit astăzi de la domnul Moraru, pentru că i-am curățat tăvile de copt săptămâna trecută. „O, acum mă pot folosi de aceștia”, mi-am spus eu, urcând ușurat scările locuinței noastre.

   - Bună seara, mamă, privește ce am câștigat astăzi, i-am spus mamei, înainte de a mă putea ea întreba ceva, și am așezat banii pe masă. Totuși ea mă întrebă:

   - De unde ai banii? De ce ai întârziat așa de mult?

   Cam abătut, am început să mă scuz:

   - Am învățat cu Radu și apoi i-am ajutat domnului Moraru să curețe tăvile de copt. De aceea am sosit așa de târziu.

   Minciuna a fost spusă! Apoi mama mă întrebă:

   - Ai mâncat ceva? Nimic? Atunci unge-ți o felie de pâine. Tatăl tău este în vizită la domnul Mihai, dar trebuie să sosească dintr-un moment într-altul. Altă dată să-mi dai un telefon când se mai ivește așa ceva. Tu știi că la ora 18:30 cinăm și dorim să fim cu toții.

   „Uf! În sfârșit! Am scăpat cu bine”, m-am gândit eu. Tata nu a fost acasă, iar mama a primit scuza fără dificultăți. Acum voi putea să privesc mai departe la televizor. „Trebuie să mă silesc să ajung acasă la timp”, mi-am zis. Dar știam că așa ceva nu voi reuși.

   Când am terminat de mâncat, a sosit și tata, iar nu după mult timp s-a așezat la armoniu pentru a cânta împreună cu noi câteva cântări. Altă dată îmi plăcea să cânt, dar ce greu mi-au căzut astăzi cântările, cititul din Biblie și rugăciunea. Îmi aduceam aminte de cuvintele și comportarea mea, iar conștiința îmi vorbea clar: „Ștefan, aceasta a fost o minciună și trebuie să o recunoști, altfel nu vei fi fericit.”

   Când s-a terminat rugăciunea, am reușit să liniștesc această voce interioară. Mi-am căutat o carte cu o povestire interesantă și doream să mă duc în camera mea. Când i-am spus tatălui noapte bună, el mi-a zis:

   - Ștefan, mă bucur că ești un băiat așa de destoinic. L-am întâlnit pe domnul Moraru și mi-a spus că l-ai ajutat săptămâna trecută. El ți-a dat chiar astăzi câțiva bani pentru aceasta și dorește să-l ajuți în continuare. Eu nu am nimic împotrivă; astfel vei putea pune deoparte ceva bani. Noapte bună, Ștefan, fă așa și pe mai departe!

   Buimăcit, m-am furișat în camera mea. Acum totul era pierdut. Mama a auzit desigur discuția noastră și acum știa că am mințit-o. Dar dacă nu a auzit nimic? Ah, diavolul se lupta pentru sufletul meu și dorea să-mi arate iarăși o posibilitate de a putea privi mai departe la televizor. Deodată am văzut cât de adânc eram cufundat în mocirla păcatului. Eram întors la Domnul Isus de doi ani. Oare s-a putut observa acest lucru până acum? Rugăciunea și citirea Bibliei le-am neglijat de câteva săptămâni. Din cauza aceasta nu mai puteam dormi liniștit și aveam deseori visuri groaznice. Chiar învățătorul meu, care întotdeauna mă simpatiza, m-a întrebat ce se întâmplă cu mine. Eu nu mai eram atent la lecții, iar temele de casă erau în dezordine sau chiar nu mi le făceam. Iar acum am pierdut și încrederea părinților. „Și toate acestea numai din cauza nesuferitului de televizor”, m-am gândit eu și m-am aruncat plângând pe pat.

   Păcatele se adunau morman în jurul meu. Oare nu mă pot debarasa de ele? Nu există niciun mijloc de ajutor pentru mine? Ba da, eu îl știam foarte bine. Drumul înapoi ducea spre o mărturisire a păcatelor mele în fața Domnului și în fața părinților. Dar ce vor zice părinții mei? Oare mă vor asculta sau mă vor respinge? În inima mea era o luptă. Oare să-mi recunosc păcatul sau să sper că voi scăpa cu fața curată și altă dată?

   Deodată mi-au venit în minte cuvintele, pe care le învățasem cu câteva săptămâni în urmă la școala duminicală: „Cine își ascunde fărădelegile nu prosperă, dar cine le mărturisește și se lasă de ele capătă îndurare” (Proverbe 28.13).

   Da, nu era altă cale înapoi! Mi-am plecat umilit genunchii în fața Domnului, mi-am recunoscut păcatele și L-am rugat să-mi dea putere să pot recunoaște și în fața părinților și să mă pot debarasa de televizor.

   Urmă ce era mai greu: mărturisirea în fața părinților! Am observat cum diavolul lucra iarăși în inima mea: „Acest lucru îl poți rezolva și mâine, acum este aproape ora zece. Părinții vor să se culce...” Dar știam că acestea erau doar pretexte. Am plecat spre camera părinților și m-am oprit de mai multe ori până când am ajuns în fața ușii. Ezitând, am apăsat clanța. Mama mă întâmpină cu brațele deschise. Se părea că ea mi-a auzit plânsul. Am văzut lacrimile din ochii mamei și plângând m-am aruncat în brațele ei.

   - Mamă, mă poți ierta? Eu te-am mințit.

   Cu greu am povestit totul. Mama nu spunea nimic, dar mă strângea tot mai tare în brațele ei. Știam că acum totul este în ordine. De ce mi-a fost așa de frică de acest pas hotărâtor, de această recunoaștere? Cât de bucuros și mulțumit am fost că Domnul Isus m-a ajutat să-l birui pe diavolul printr-un cuvânt al Bibliei. Părinții mi-au arătat dragoste și milă. Tata mi-a spus cu seriozitate:

   - Recunoașterea păcatului este mult mai de preț decât curățatul de tăvi la alți oameni. Voi vorbi mâine cu domnul Moraru și-i voi spune că este mai bine să nu mai înveți la Radu. Pentru curățatul tăvilor va găsi el pe altcineva să-l ajute. Dacă într-adevăr vreți să învățați împreună, atunci poate să vină Radu la noi. Aici nu este niciun televizor. Dar acolo stă la pândă pericolul și, dacă vrei să nu mai privești la televizor, atunci trebuie să-l eviți.

   „Nu vă înșelați: Prieteniile rele strică obiceiurile bune” (1 Corinteni 15.33).

 

Noul vecin

 

   A plouat cinci zile la rând în luna martie și Luca crede că este suficient. Stă la fereastra camerei sale și privește primele raze de soare care se strecoară printre norii gri. Vântul de primăvară spulberă norii de ploaie și soarele strălucește deodată pe cerul albastru!

   - În sfârșit, ne putem juca afară! Luca și Elena s-au gândit la același lucru, pentru că cinci minute mai târziu aproape că s-au ciocnit pe trotuar.

   - Toți norii au dispărut. Soarele a învins, spune Elena.

   - Ce să ne jucăm?, întreabă Luca și se urcă pe zidul din fața casei domnului Babău. Aici exersează mereu echilibristica, adică merge fără să se țină de ceva pe zidul îngust, până la stâlp și înapoi. Cu grijă, pune un picior în fața celuilalt. Acum vine partea cea mai dificilă...

   Deodată, o fereastră a casei se deschide.

   - Dă-te jos imediat de pe zid! Ce faci acolo?, îl mustră o voce furioasă.

   Luca era aproape să cadă de spaimă:

   - Dar ... dar avem voie să ne cățărăm pe zid, bâiguie el. Domnul Babău ne-a permis.

   - Domnul Babău nu mai locuiește aici. Și acum plecați de aici!, continuă vocea să-i certe pe copii. Perplex, Luca sare de pe zid.

   - Este atât de neprietenos, spune Elena. Nu trebuie să țipe așa la noi.

   Luca nu reușește să scoată niciun cuvânt, atât de indignat este. De când se știe, domnul Babău i-a permis lui Luca să se cațere pe zid. Dar – domnul Babău nu mai locuiește pe strada Lalelelor. S-a mutat săptămâna trecută. Elena și Luca nu s-au gândit la acest aspect.

   - Ei bine, nu-mi place noul vecin!, constată Luca. Arăta ca un urs grizzly morocănos!

   - Nici mie nu-mi place de el, spune Elena. Are o dispoziție ca...

   - ... ca cinci zile de vreme ploioasă!, adaugă Luca. Haide să ne jucăm de-a v-ați ascunselea!

 

   Două zile mai târziu, Elena se află din nou în fața casei în care locuise domnul Babău. Ea ține în mână un pachet galben. Pe el scrie cu litere negre „Florea Fântână”. Elena nu are chef să i-l înmâneze vecinului morocănos.

   „Să sperăm că nu va fi din nou într-o dispoziție rea”, se gândește ea. Elena sună la ușă. Așteaptă. Nimic. Elena sună din nou la sonerie. Apoi aude pași.

   - Cine tot sună la ușă?, mârâie o voce cunoscută. Ușa se deschide. Florea Fântână stă în fața Lenei, înalt și lat, încruntat.

   - Ce dorești?, întreabă el.

   - Poștașul a lăsat pachetul la noi. Este pentru dumneavoastră, răspunde Elena.

   - Un pachet? A, da, da... Mai este ceva?, se uită el la Elena întrebător.

   - Nu, spune Elena și se îndepărtează.

   - Ei bine, este foarte neprietenos. Nici măcar nu a spus mulțumesc, se plânge Elena acasă. Domnul Babău era mult, mult mai drăguț!

   - Domnul Fântână se simte străin aici. Poate că este trist, spune mama.

   Elena se joacă gânditoare cu coada ei de cal. „Oamenii triști nu râd. Oamenii triști sunt adesea singuri, pentru că ceilalți oameni preferă să vadă fețe fericite în jurul lor. Domnul Isus îi iubește și pe oamenii triști”, se gândește ea. „El vrea să-i ajute pe toți oamenii și să le ia vina. Și vrea să le ia gândurile triste. De aceea, Domnul Isus a murit pe cruce. Poate că domnul Fântână nu Îl cunoaște încă pe Domnul Isus.”

   - Dacă i-am face o bucurie domnului Fântână, poate că va fi și el puțin fericit..., gândește ea cu voce tare.

   - Este o idee bună, spune mama. Cine are o sugestie?

   - Să coacem vafe! Cami, sora mai mică a Elenei, bate din palme.

   - Și tata râde când faci vafe.

   O oră mai târziu, Elena trece strada ducând o farfurie cu vafe aromate. Cami și Luca, oarecum morocănos, o însoțesc. Luca sună la sonerie.

   - Dar numai o singură dată, avertizează Elena.

   Florea Fântână deschide ușa.

   - Ce căutați aici?, întreabă el. Dar nu pare furios, ci surprins.

   - Vafele sunt pentru dumneavoastră, spune Elena. Mama mea le-a copt.

   - Sunt foarte gustoase, adaugă Luca.

   - Vă bucurați, domnule Fântână? Cami se uită la el cu ochii ei mari. Domnul Fântână râde – într-adevăr!

   Elena, Luca și Cami sunt invitați să mănânce vafe împreună cu domnul Fântână.

   - Acolo unde am locuit eu, copiii de alături erau foarte obraznici, spune domnul Fântână.

   - Oh, de aceea..., spune Luca. Domnul Fântână râde din nou.

   - Văd că voi puteți fi foarte drăguți. Din partea mea, poți să te balansezi pe zid, dacă nu strici nimic.

   - Minunat! Luca este fericit.

   Elena este la fel de fericită. „Mulțumesc, Doamne Isuse, că domnul Fântână este fericit. Te rog, fă-l să te cunoască și să fie cu adevărat fericit.”

   „Să dăruiești iubire este un soare cald”, se gândește Elena. „Dispoziția ploioasă a domnului Fântână a dispărut. Soarele a învins!”