Înainte ca acel an să se apropie de sfârşit,
între Italia şi Austria a izbucnit războiul. El a venit cu toate grozăviile lui
şi a pustiit cîmpiile zâmbitoare ale Italiei.
Şi Napoli era plin de soldaţi răniţi şi
muribunzi, şi pentru că spitalele nu mai aveau saloane libere, multe biserici
au fost transformate în lazarete. Doctorii aveau mult de lucru, încât fără ajutorul
multor fete şi femei de la toate nivelele sociale nu ar fi fost posibilă o
îngrijire atentă a răniţilor.
Şi în biserica iezuită stăteau în fiecare
colţ răniţi pe paturile lor de paie. Liniştea, care domnea de altfel în sala cu
bolte înalte, s-a retras lăsând loc unei nelinişti neîntrerupte. Surori
milostive şi alte femei şi fete se grăbeau preocupate prin sala întunecoasă,
luminată doar de lumânări.
Prin mulţimea celor ce ajutau puteai observa
o fetiţă de circa opt ani. Ochii ei expresivi dezvăluiau milă sinceră şi o
compasiune caldă pentru soarta soldaţilor care gemeau. Micuţa ducea în mână un
coşuleţ cu flori frumoase, proaspete, în timp ce câţiva paşi în spatele ei un
bărbat prietenos, bine făcut, o urma cu un coş mai mare, în care se aflau
ghivece de flori parfumate. Vânzătoarea încântătoare de flori părea să fie bine
cunoscută. Unii răniţi îi întindeau mâna spunând prietenos: „Ah, uite-o pe
micuţa noastră Giulietta!“
Într-adevăr, era Giulietta, micuţa noastră
prietenă. Peste feţele palide ale soldaţilor trecea un zâmbet vesel la vederea
micuţei dragi. După ce aşeza coşul pe treptele altarului, mergea de la pat la
pat şi îşi saluta prietenii. Dar apoi scotea din geanta ei un şorţ alb, îl lega,
îl umplea cu bucheţelele, pe care le prinse cu bun gust, şi le aducea
bolnavilor.
În timp ce Giulietta împărţea florile,
discuta prietenos cu soldaţii. Unuia îi spunea, că arată mai bine decât cu o zi
înainte, şi altuia, care avea dureri mari şi la patul căruia îngenunchease, îi
dădea asigurarea că durerile vor trece în curând, pentru că ea s-a rugat lui
Dumnezeu pentru el. De asemenea le povestea soldaţilor despre grădina ei de pe
acoperiş şi cum s-a gândit tot mereu la sărmanii războinici bolnavi din
biserica mare şi liniştită, unde nu puteau vedea nici florile, nici cerul
albastru.
- Eu nu pot să-ţi arăt cerul, spuse
Giulietta într-o zi unui tânăr, dar când mămica a venit într-o zi de la spital
şi mi-a spus despre sărmanii răniţi, m-am gândit că florile frumoase le-ar face
şi lor bucurie.
Cel căruia i se adresase, un băiat foarte
tânăr, îşi îndreptă faţa palidă şi slăbită spre fetiţă, şi o rază de speranţă
lumină trăsăturile lui trase de durere.
- Dacă îl voi mai revedea vreodată pe tata,
îi voi da aceste flori şi îi voi spune despre tine, spuse el; dar, adăugă
trist, cred că mă vor pune curând în mormânt; şi apoi...
O durere ascuţită de la rana sa îl împiedică
să termine propoziţia. Giulietta se uită la el cu compasiune, în timp ce mânuţele
ei gingaşe încercară să netezească perna bolnavului. În această clipă se
apropie doctorul cu asistenta sa.
- Ei, micuţa mea diaconesă, ai şi pentru
mine nişte flori? întrebă Dr. Pachioti prietenos.
Dar înainte ca Giulietta să aibă timp să
aleagă pentru doctor o floare frumoasă, el s-a şi aplecat peste tânărul bolnav.
El a prins mâna acestuia şi a spus inimos:
- Albert, văd că îţi merge mult mai bine
decât ieri; şi dacă nu mă înşel, vei revedea Speranţa.
Giulietta trase cu urechea, curioasă, la
cuvintele doctorului. Dar la amintirea Speranţei a ascultat mai atentă. Ea se
uită când la doctor, când la pacient. Apoi atinse braţul doctorului şi îi
şopti:
- Aţi vorbit despre Speranţa, unde am locuit
eu mai demult? Oh, aceasta este patria mea dragă, dragă!
Şi în timp ce îşi împreună mâinile, izbucni
în lacrimi.
- Cum, copilul meu, plângi când prietenul
tău de aici este pe cale să se însănătoşească? întrebă doctorul glumind. Nu,
şterge-ţi lacrimile! Căci mă gândesc, dacă Speranţa a fost mai demult patria
ta, atunci Albert te va putea invita în curând în vizită acolo.
Cu aceste cuvinte, doctorul prietenos s-a
îndepărtat. Câteva cuvinte, care le-a schimbat Giulietta acum cu tânărul
războinic, i-au convins repede că el trebuia să fie fiul posesorului actual al
Speranţei. Din această clipă, el i-a devenit mai drag ca înainte.
Când Beppo, tatăl ei adoptiv, s-a apropiat
să-i amintească micuţei de drumul spre casă, i-a fost foarte greu să se
despartă de Albert, cu care tocmai vorbise despre poienile împodobite cu flori,
despre banca sub castanul umbros şi despre multe alte lucruri, care îi
rămăseseră vii în amintire. Totuşi, în final, s-a ridicat, i-a dorit
prietenului ei Noapte bună! şi i-a promis să revină ziua următoare.
(Se continuă în august)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu