Comoara de cărţi de la El Alto

   Un vânt rece mătura străzile. Ramon îşi strânse mai tare în jurul umerilor jacheta sa prea mică, cârpită de multe ori şi se grăbi să meargă înainte. Picioarele lui goale în pantofii uzaţi erau roşii de frig. Un soare mic, palid strălucea peste platoul Altiplano. Acolo, de unde provenea Ramon, părinţii lui şi sora lui mai mică era clima mai blândă decât în Anzii bolivieni. Dar părinţii lui s-au mutat, pentru că au sperat să găsească de lucru în marele oraş El Alto, în apropiere de capitala boliviană La Paz. Locuinţa lor se afla în apropiere de aeroport. Era minusculă.

   Era dimineaţa devreme. Ramon trecu iarăşi ca în fiecare zi pe lângă locul visurilor sale. Uşile micii biblioteci erau încă închise, dar prin geamuri Ramon le putea vedea: rânduri de rafturi cu cărţi – poveşti, texte enciclopedice, ştiinţa înaintaşilor săi, ştiri din ţări străine, cărţi pentru copii. După ce îşi termina munca, Ramon rămânea mereu un moment în faţa bibliotecii. Dar era un paradis închis pentru Ramon. El nu ştia să citească.

   Se grăbi mai departe. Ajunse în centrul oraşului şi bătu la uşa de lemn înaltă.

   - Intră! răsună o voce vioaie. Tânărul tâmplar artist Diego îşi ridică privirea.  

   - Ce frumos că eşti punctual! Mai întâi te rog livrează câteva lucrări.

   Şi Diego i-a explicat unde trebuia să meargă. Cu toate că nu putea citi, Ramon cunoştea destul de bine cartierul şi cunoştea mulţi locuitori. Acest lucru făcea munca lui mai simplă. Două ore merse pe jos. Apoi mătură atelierul şi aranjă o grămadă de scânduri de lemn netede, preţioase.

   Munca grea avea un avantaj pentru el: se încălzea. În scurta pauză de amiază, Ramon se retrăgea într-un colţ protejat în grădină în spatele casei. Cu o foame de lup, muşca din lipia, pe care i-o dăduse mama lui. Apoi muncea mai departe. Astăzi avea voie să-l ajute pe Diego chiar la o sculptură. Cu grijă şi atenţie, el lucră lemnul fin. Diego îl privi interesat şi dădu din cap mulţumit.

   Acum apărură în atelier şi tânăra soţie a lui Diego, Elvira, şi fiica lor, Sonja.

   - Ţi-ai făcut bine treaba, îl lăudă Diego pe Ramon, când acesta îi prezentă lucrul gata.

   - Pentru aceasta, Ramon trebuie să primească o răsplată, ceru imediat Sonja.

   - Ai dreptate, spuse Diego. Ai vreo dorinţă, Ramon? Să-ţi plătesc o plată în plus?

   Ramon scutură din cap. Ochii lui priviră plini de dorinţă. Elvira se uită la el cu atenţie.

   - Spune ce ai pe inimă, îl încurajă ea.

   - Doresc aşa de mult să învăţ să citesc, murmură băiatul şi îşi lăsă privirea în jos.

   Elvira se gândi un moment.

   - Ai de două sau de trei ori pe săptămână timp, să rămâi la noi puţin după lucru?

   Ramon afirmă cu tărie.

   Elvira îi aruncă soţului ei o privire întrebătoare. El dădu din cap aprobator.

   - Se face. Poţi să rămâi când fac temele cu Sonja şi te învăţăm cititul!

   Ochii lui Ramon străluciră.

   - Mulţumesc!

   Diego şi soţia lui s-au ţinut de cuvânt. Deja în ziua următoare Ramon a primit un caiet de scris şi un creion. În abecedarul Sonjei a cunoscut primele litere. Ramon învăţa cu mare sârguinţă. Curând a putut să citească primele propoziţii. Diego i-a permis chiar şi în timpul lucrului să se uite în abecedar. Pentru aceasta Ramon a lucrat cu mai multă hărnicie, astfel încât tânărul tâmplar era foarte mulţumit de el.

   Şi în sfârşit, Ramon a ajuns ca să nu treacă după muncă pe lângă bibliotecă, ci să intre în ea! Lumina soarelui cădea pe rafturile ordonate cu cărţi. Ramon mergea de-a lungul lor, silabisea încet ce stătea pe cotorul cărţilor.

   În colţul pentru copii găsi în sfârşit ce căuta: o carte cu imagini şi istorisiri din Biblie. El puse cartea deschisă pe masă şi se aşeză. Ici-colo mai exista câte un cuvânt sau o expresie care îi făcea greutăţi. Dar Ramon putea înţelege în mare aproape tot. Se adânci în istorisirea despre Avraam, pe care o cunoştea numai din predica auzită duminica. Şi Ramon începu să viseze. Într-o zi va avea propria lui Biblie şi va putea citi în ea.

Informaţie pentru voi:

Oraşul mare bolivian El Alto se află la aprovimativ 4000 metri înălţime pe un platou al Anzilor, care este numit Altiplano, aproape de capitala La Paz.

El Alto este unul dintre cele mai sărace oraşe ale lumii. Aproximativ 80 de procente din populaţie sunt de origine indiană. 50 procente ale populaţiei nu au mai mult de 19 ani. Foarte mulţi locuitori nu ştiu nici să citească, nici să scrie, până la 88 procente din populaţie.

Dar în ultimul timp, lucrurile merg ceva mai bine în oraşul El Alto, despre aceasta dau mărturie o mică pătură mijlocie a populaţiei şi arhitectura colorată, veselă, care începe să ia locul străzilor gri.

O, Tu Cel ce...

O, Tu Cel ce trezeşti cocoşii

să cânte la acelaşi ceas,

trezeşte-mi sufletul şi-nvaţă-l

al laudelor Tale glas.

O, Tu Cel ce îndrumi cocorii

prin întuneric şi furtuni,

îndrumă paşii vieţii mele

pe calea celor drepţi şi buni.

O, Tu ce vezi cum păsărica

de orice strop se uită-n sus,

fă să nu uit recunoştinţa

de orice dar ce-mi dai Isus.

O, Tu ce-asculţi privighetoarea

cântând şi-n noaptea cea mai grea,

fă-mă să-Ţi laud bunătatea

pe orice drum m-ar duce ea.

O, Tu ce-asculţi foşnirea frunzei

şi şoapta undei din izvor,

ascultă lacrimile-ascunse

din rugăciunea tuturor.

„Mama se roagă pentru mine“

   Cu mulţi ani în urmă, un bărbat locuia cu soţia şi fiul lui într-o localitate mică din Anglia. Bărbatul mergea pe mare. Într-o zi a pornit într-o călătorie şi nu s-a mai întors.

   Femeia poseda foarte puţin. Dar cu muncă grea a putut să supravieţuiască ea şi băiatul ei şi să-i dea o bună educaţie. Când băiatul s-a făcut mai mare, ea s-a gândit cu teamă şi grijă, că poate şi el va vrea să meargă pe mare ca tatăl său. Ea a încercat să ţină departe de el tot ce putea să-i amintească de mare. Dar când băiatul a împlinit şaisprezece ani, i-a spus mamei lui: „Sunt suficient de mare pentru a câştiga pentru tine şi pentru mine. Vreau să merg pe mare.“

   Clipa temută de ani de zile de mamă sosise. Mama îl îmbrăţişă pe fiul ei şi încercă să-i scoată din cap intenţia lui. John tăcu. Câteva zile mai târziu, el nu veni la masă. Mama îl căută. Cuprinsă de teamă, se grăbi spre camera lui. Hainele lui lipseau. Atunci bănui ce se întâmplase. Ea se duse la port şi îşi găsi fiul, care îşi găsise de lucru pe un vapor.

   Ea îl chemă şi îi spuse: „Eu nu te mai pot acum reţine. Tu ai promis că vei merge şi trebuie să te ţii de promisiune. Dar aminteşte-ţi: orice faci sau în orice parte a lumii va fi vaporul tău, în fiecare zi la amiază la ora doisprezece, mama ta va fi pe genunchi şi se se va ruga pentru tine şi întoarcerea ta.“

   John a fost plecat un an de zile. Vaporul lui ajunse într-o furtună îngrozitoare în Oceanul Indian. Ore în şir, vaporul a fost aruncat încoace şi încolo de vânt şi valuri ca o minge. Pânzele au fost rupte în bucăţi, catargurile se rupseră şi au fost smulse peste bord. Echipajul muncea din greu. Căpitanul spuse: „Oamenilor, pânza cea mai de sus trebuie trasă, altfel suntem pierduţi.“ Niciunul nu se încumeta să urce. În sfârşit, John a păşit în faţă şi spuse: „Ce oră este acum în Anglia?“ Mirat de această întrebare, căpitanul îşi scoase ceasul şi făcu repede calculul. „Este aproximativ doisprezece fără cinci minute.“ – „La ora doisprezece mă voi urca sus.“

   Tot echipajul stătea cu răsuflarea tăiată şi aştepta. Căpitanul spuse: „Este ora doisprezece.“ John urcă pe catarg şi ajunse înapoi în siguranţă. Vaporul şi încărcătura era salvate. Căpitanul întrebă: „Spune-mi, John, de ce ai vrut să aştepţi tocmai până la ora doisprezece?“ Atunci, John răspunse: „Pentru că la această oră, mama se roagă pe genunchi pentru mine. Am simţit că voi avea o minte clară şi o mână sigură în timp ce mama se roagă pentru siguranţa mea.“

   „Băiete“, spuse căpitanul adânc mişcat, „este ceva măreţ să ai acasă o mamă care se roagă.“

Spre Soroklo

   Kim se gândea cu plăcere la copilăria ei. Tatăl ei nu fusese bogat, dar nici foarte sărac. Orez primea suficient în fiecare zi şi mama ei o iubea – ce şi-ar fi putut dori mai mult?

   Părinţii lui Kim se rugau lui Buda. Mergeau regulat cu ea la templu, depuneau flori şi aprindeau beţişoare cu tămâie. De altfel, Buda era foarte departe pentru Kim. El nu era ca Dumnezeu care să se intereseze de grijile ei zilnice.

   O dimineaţă din al optsprezecelea an al vieţii ei nu a uitat-o Kim niciodată! Se spălă, aşa cum făcea întotdeauna, când descoperi pe piele câteva pete specifice albe. „Vor trece curând“, gândi ea în grabă. Dar ele nu trecură. Dimpotrivă, se făcură mai multe! Cu timpul, câteva pete s-au umplut cu puroi şi au început să o doară tare.

   Lepră! strigă îngrozită mama lui Kim, când văzu pentru prima dată petele la fiica ei. Lepră! Aceasta însemna să fie izgonită de familie, să trăiască departe pe insula Soroklo cu alţi bolnavi de lepră. Groaznic! Toţi bolnavii de lepră din Corea erau aduşi pe această insulă şi acolo erau îngrijiţi medical. Kim alergă în camera ei şi se aruncă pe podea. Era deznădăjduită. Nimic mai îngrozitor nu îşi putea închipui. Nu observă când mama ei intră. „Vom ascunde acest lucru faţă de cei din sat. Altfel, te vor trimite pe insulă.“

   De atunci, Kim trăi numai între cei patru pereţi ai micii ei odăi. Din când în când avea voie noaptea să meargă în curte. La aceasta se adăugau durerile şi teama, teama de dimineaţa în care nu va mai fi posibil să ascundă boala.

Hotărârea

   Kim auzi scârţâitul uşii. A fost vântul? Nu, o umbră stătea în uşă. Tatăl ei? O seceră strălucea în lumina lunii. Kim îşi ţinu respiraţia. Inima îi bătea cu putere. Vroia tatăl ei să o omoare? El se întoarse şi merse iarăşi afară. Doar câteva ore mai târziu veni iarăşi în cameră. Aduse o farfurie cu prăjitură de orez. Încă o dată, Kim mai putea să mănânce pe săturate. Simţea că aceasta nu era totul. În timp ce-şi împinse ultimele fărâmituri în gură, tatăl spuse: „Boala ta de lepră nu mai poate fi ascunsă. Fraţii tăi mai mici nu mai au deja nici un camarad de joacă. Părinţii miresei Young Sam vor să refuze nunta. Nu mai putem trăi aici mult timp! Ştii ce înseamnă acest lucru?“ Kim bănuia şi se temea de necunoscutul care îi stătea înainte.

   „În noaptea aceasta ne vedem pentru ultima dată. Mâine nu vei mai fi printre noi.“

   Kim înţelese vestea îngrozitoare. Din cuvintele tatălui înţelese: „Omoară-te singură!“, doar că exprimase aceasta cu cuvinte ceva mai alese. Nu-i rămânea altă alegere. Încă înainte de zorii zilei se strecură din casă şi alergă în jos, pe drumul spre râu. Acolo, cineva stătea deja: mama ei care bănuise ce va hotărî Kim.

   „Aici ai un sac cu orez. Ia-l şi jertfeşte-l duhului muntelui! Când te va face sănătoasă, te vei putea întoarce la noi.“ Cu câtă dragoste se gândise mama ei la ea! Repede prinse sacul, alergă spre munte şi jertfi orezul. Zile în şir a aşteptat, dar nici un duh sau zeu nu a apărut pentru a o ajuta.

   Kim a început să cerşească. Câte un ţăran îi dădea câte o ceaşcă cu orez pentru a-şi astâmpăra foamea. Încet, Kim a început să se supere pe jertfa duhului muntelui. „Mai bine mâncam eu însămi orezul“, gândea ea uneori. Dar pentru aceasta era acum prea târziu.

   Nu a durat mult timp, şi poliţia a aflat de Kim şi a dus-o pe insula de lepră. Aproape era bucuroasă că în sfârşit ajunse aici. Zilele singuratice în păduri, foamea permanentă, toate acestea se sfârşiseră aici.

   Ceilalţi locuitori au primit-o aşa de prietenos, încât Kim a început să se simtă bine. Dar ceva o înstrăina. În jurul ei se vorbea aşa de mult despre Isus. Nici o zi nu trecea fără să audă de numele Său. Isus părea să fie o personalitate importantă. Cu timpul, Kim a aflat tot mai multe despre Isus Hristos.

   El nu se putea compara cu Buda. Lui Buda trebuia să-i aduci daruri pentru a-l mulţumi. Kim ştia aceasta. Dar Domnul Isus făcuse ceva pentru ea. El a murit pentru a o salva de la pierzarea veşnică. Aşa de mult a iubit-o! Kim a fost copleşită la gândul că Domnul Isus o iubea aşa de mult. „Doamne Isuse, eu nu ştiu multe despre Tine. Dar Te iubesc, pentru că m-ai iubit aşa de mult. Te rog primeşte-mă“, s-a rugat ea.

   Familia ei nu a mai văzut-o pe Kim niciodată. Cu toate acestea, era bucuroasă că a venit la Soroklo. Părinţii şi fraţii au alungat-o, dar aici ea L-a cunoscut pe Dumnezeu care a numit-o chiar copilul Său.