sâmbătă

Noaptea-n linişte coboară



Noaptea-n linişte coboară,
ziua-n linişte sfârşim,
la un loc cu toţii iară
Sfinte Tată-Ţi mulţumim.

Mulţumim, mulţumim,
Sfinte Tată-Ţi mulţumim.

Tu ne-ai dat puterea toată
munca zilei s-o sfârşim,
pentru mila Ta bogată
Sfinte Tată-Ţi mulţumim.

Ne-ai făcut cu-ndestulare
pâinea zilei s-o primim,
pentru grija-Ţi iubitoare
SfinteTată-Ţi mulţumim.

Somn cu pace, noapte bună
de la Tine mai dorim
şi-ncă-o dată împreună
Sfinte Tată-Ţi mulţumim.

luni

CUM A DEVENIT LUMEA REA



- Beni, ieri m-ai întrebat o mulţime de chestiuni, zise bunicul a doua zi după-masă, dar o întrebare ai uitat să mi-o pui. M-am aşteptat s-o aud, atunci când ai vrut să ştii cum au început lucrurile.
- Care întrebare, bunicule? Eu cred că ne-ai povestit aproape tot.
- E o chestiune, continuă bătrânul, la care sunt sigur, că într-o zi vei vrea să afli răspunsul, pentru că este o întrebare pe care şi-o pune oricine, mai curând sau mai târziu, atunci când începe să cugete asupra lumii, şi tu ai început să cugeţi de timpuriu. Aceasta o văd eu foarte limpede, dar răspunsul la această întrebare este poate cel mai greu din lume. Ceea ce nu m-ai întrebat ieri, Beni, este lucrul următor: la început, omul a fost bun şi binevoitor, altruist şi îşi iubea aproapele?
Dacă a fost astfel, cum se face că astăzi nu este aşa, ci este crud, rău şi nerecunoscător?
Cred că e mai bine să-ţi povestesc, ţie şi Dinei, o altă istorioară pe care mama mea obişnuia să mi-o spună, şi ea vă va ajuta să găsiţi răspunsul la întrebare. Istorisirea este următoarea: Aşa cum v-am povestit ieri, pe la începutul lumii, după ce Dumnezeu terminase de făcut lumea şi animalele, iar la urma tuturor pe om, El a dat omului o soţie, ca să-i ţină tovărăşie. Omul se numea Adam, iar femeia Eva. Ei trăiau într-o grădină mare şi frumoasă, numit Eden. Pentru că Eden înseamnă plăcere, acolo totul era într-adevăr foarte plăcut! Soarele strălucea toată ziua, râurile păstrau iarba mereu verde, iar roua nopţii făcea ca frunzele copacilor să nu se ofilească; în această grădină minunată trăiau tot felul de păsări şi animale, iar Adam dădu fiecăruia un nume. Niciuna din speciile de animale nu era sălbatică sau fioroasă.
În grădină se aflau de asemenea sute de pomi roditori, de tot felul: meri, portocali, pruni, lămâi etc. Fructele erau mâncarea lor. Timpul era mereu plăcut, niciodată prea cald şi niciodată prea rece, aşa încât puteau dormi sub copaci, pe iarba moale şi nu aveau nevoie de adăpostul unei case. Lucrul pe care îl aveau de făcut, nu era aşa de greu ca să-i obosească, astfel că trăiau fericiţi împreună toată ziua. Totul, dacă i-ai fi putut vedea acolo, era perfect şi minunat pentru ei.
Dar fericirea aceasta nu le-a fost dat s-o trăiască în veci. Pricina pentru care au pierdut-o, a fost vina lor proprie. Istorisirea ne spune mai departe pentru ce s-a întâmplat aşa. V-am spus mai înainte că Adam şi Eva aveau hrană destulă; niciodată nu suferiseră de foame, pentru că nu aveau decât să întindă mâna şi să ia din pom fructul care le plăcea mai mult.
Totuşi în mijlocul grădinii se afla un pom, din care Adam nu trebuia să mănânce, pentru că aşa i-a spus Dumnezeu şi, cu atâtea feluri de pomi în jurul lor, ar fi trebuit să fie mulţumiţi şi fără el. Dar ştiţi că atunci când cineva vă opreşte să faceţi un lucru, ceva parcă totuşi vă îndeamnă să-l faceţi. Lucrul acesta s-a întâmplat şi cu Adam şi Eva. În timp ce ei treceau pe lângă acest pom deosebit, se gândeau adesea: Oare ce gust vor fi având fructele acestea frumoase? Par aşa de bune! Ce rău este că nu putem mânca din ele!
Povestea pe care mi-a spus-o mama, mergea mai departe, şi anume că printre animalele din grădină era şi un şarpe, un fel de şarpe asemănător cu aceia pe care tu şi cu Dina îi vedeţi câteodată târându-se pe pământ şi încercând să se ascundă prin locuri întunecoase, însă era cu mult mai mare. Ştiţi bine că nu este permis să-i atingeţi niciodată, deoarece, dacă vă muşcă, vă otrăvesc şi vă fac să suferiţi; de aceea îi omorâm ori de câte ori îi vedem. Şarpele acela nu avea dinţi otrăvitori, ci - ceea ce era mai rău - avea limba otrăvitoare, pentru că putea vorbi; şi ceea ce spunea el, era rău şi periculos pentru om.
Într-o zi, pe când Adam şi Eva se plimbau prin grădină, se opriră în faţa pomului din care nu aveau voie să mănânce. Şarpele se târî până la ei, îşi ridică capul şi zise: De ce să nu încercaţi gustul fructelor? Dacă veţi mânca, nu vi se va întâmpla niciun rău. Ei ascultară de şarpe, se uitară un moment unul la altul, apoi Eva întinse mâna, luă un fruct frumos din pom şi îl mâncă. Apoi luă un altul şi îl dădu lui Adam, care de asemenea îl mâncă. Dar, de data aceasta greşiră şi amândoi simţiră că au făcut ceea ce nu trebuia făcut şi ceea ce nu mai putea fi anulat. Odată fructul mâncat, nu-l mai puteau aşeza la loc în pom, oricât de mult ar fi dorit ei să facă acest lucru. Dumnezeu a văzut fapta lor şi i-a chemat la socoteală.
Atunci începură să se certe, ceea ce nu făcuseră niciodată înainte. Adam încerca să arunce vina asupra Evei, zicând că ea l-a îndemnat să-l mănânce, iar Eva aruncă vina asupra şarpelui, care a îndemnat-o să ia fructul din pom. Dar amândoi se înşelau, fiindcă ascultaseră de îndemnul mârșav al şarpelui. Până atunci, ori de câte ori văzuseră pomul cu fructele lui ispititoare, ei au putut să reziste tentaţiei şi acum pentru prima dată au căzut în greşeală cedând ispitei. Se simţeau nefericiţi, pentru că au ales greşit şi le era ruşine de ei înşişi. Pentru prima dată în viaţa lor le-a fost frică. Dacă se auzea un zgomot în crâng, tremurau şi le venea să fugă, pentru că au făcut ceea ce ştiau că nu trebuia făcut, pentru că au ales răul atunci când trebuiau să aleagă binele. Dumnezeu i-a pedepsit şi i-a scos afară din acea grădină frumoasă. Întreaga viaţă li s-a schimbat şi nu au mai fost aşa de fericiţi ca înainte. Mai târziu, când au avut doi copii, pe care îi numiră Cain şi Abel, aceştia se certau între ei. Într-o zi, după ce crescuseră mari, Cain plin de mânie lovi pe Abel şi îI omorî, pentru că era gelos pe el.
În felul acesta, de la început, oamenii începură să devină nemulţumiţi, egoişti, răzvrătiţi şi răi.
Ceea ce este adevărat, este că atunci când cineva face ceea ce este greşit şi rău, el îşi dă seama că a făcut o alegere greşită, asemenea lui Adam şi Eva. Dacă ei ar fi stat şi s-ar fi gândit un singur moment, ar fi ştiut că nu fac bine. Când tu, Beni, ai bătut-o acum câteva zile pe Dina şi ai tras-o de păr, făcând-o să plângă, ai ştiut imediat că nu este bine ceea ce faci. Iar tu, Dina, te-am văzut ieri mergând la cutia în care este ascunsă haina lui Iosif şi ai încercat să ridici capacul, pe care apoi repede l-ai lăsat la loc, fiindcă ţi s-a părut că mă mişc, în timp ce mă credeai adormit. Ai făcut lucrul acesta, fiindcă ştiai că n-ai voie să te atingi de ea după spusele părinţilor. Dacă ai fi făcut o faptă bună, nu ţi-ar fi fost ruşine de tine însuţi şi ai fi fost fericită.
Acum v-am spus istorisirea care cred că vă poate da un răspuns la felul cum oamenii au devenit răi şi de ce adesea chiar băieţii şi fetele sunt răi, egoişti, necinstiţi şi cruzi. Acum un alt lucru: aduceţi-vă aminte că atunci când faceţi o alegere greşită, ea vă face întotdeauna nefericiţi. Câteodată este foarte greu să faci o alegere bună, dar întotdeauna când ai făcut lucrul acesta, a doua oară îţi vine mai uşor să o repeţi.

vineri

Defectul la moară



   Un preot avea în biserica sa un morar care era foarte mândru de moara sa. Această moară era permanent în mişcare, măcina şi zuruia şapte zile pe săptămână.
   Într-o zi, preotul a adus un sac plic cu grâu acolo, pentru ca acesta să fie măcinat şi să devină o făină frumoasă şi fină.
   - Este o moară frumoasă, recunoscu el, cea mai bine zidită din câte am văzut eu.
   Morarul auzea aceste cuvinte deseori şi aşa era pe drept.
   - Dar, continuă preotul, totuşi are un defect!
   - Un defect? Cum, domnule? întrebă cu mare mirare morarul.
   - Da, un defect foarte însemnat!
   - Care ar putea fi acesta? se interesă morarul.
   - Un defect care probabil va duce la deteriorarea morii, accentuă preotul, iar într-o zi chiar la nimicirea proprietarului. Ea macină duminica.

   Morarul nu se aşteptase la aceasta şi nici la discuţia serioasă ce urmă. Dar şi-a pus la inimă aceste cuvinte, iar în viitor defectul morii a fost îndepărtat spre mulţumirea întregii vecinătăţi – ea nu măcina în ziua Domnului.

joi

Faceţi bine celor ce vă urăsc!



    În timpul sclaviei, Tom, un negru credincios din India de Vest, care prin comportamentul său a câştigat încrederea stăpânului său şi care a fost făcut supraveghetor peste ceilalţi sclavi, a trebuit să-l însoţească într-o zi pe stăpânul său la piaţa de sclavi, ca să-l ajute la cumpărarea de noi sclavi. Aproape că erau gata cu cumpăratul, când ochii lui Tom au căzut pe un bătrân slab, care stătea tremurând în apropierea vânzătorului.
   - Stăpâne, strigă Tom, şi pe acest om trebuie să-l cumpărăm!
   - De ce? întrebă stăpânul său.
   - O, pe acest om, stăpâne, trebuie să-l luăm.
   Cu toate că stăpânul nu înţelegea de ce supraveghetorul său dorea să cumpere tocmai pe acel negru bătrân, îi făcu plăcerea şi îl dobândi pe bătrân pe câţiva dolari.
   Nu după mult timp, bătrânul acela se îmbolnăvi, iar negrul credincios îl îngriji cu atâta grijă, încât acest lucru îi atrase atenţia stăpânului.
   - De ce te îngrijeşti atât de mult de bătrân? îl întrebă într-o zi. Este tatăl tău?
   - Nu, stăpâne, a fost răspunsul.
   - Atunci poate o rudă?
   - Nu, nici rudă.
   - Sau un prieten bun?
   - Nu, nici prieten.
   - Atunci ce este? întrebă nerăbdător stăpânul.
   - Este duşmanul meu, spuse serios negrul. Acest bărbat m-a luat de la tata şi mama când am fost mic şi apoi m-a vândut ca sclav. Dar Tom a citit în Cuvântul lui Dumnezeu: „Dacă duşmanul tău flămânzeşte, dă-i să mănânce, dacă însetează, dă-i să bea.” Şi de aceea vreau să-l îngrijesc cât timp trăieşte.
   Stăpânul lui Tom dădu din cap. El nu putea înţelege ceea ce făcea Tom. Nu era de mirare! El nu-L cunoştea pe Acela care a mers pentru duşmanii Săi la moarte.

   Tu Îl cunoşti? Te asemeni acelui negru?


Cea mai frumoasă mână



   Într-un pavilion de grădină şedeau într-o zi frumoasă de vară două fete. Ele se numeau Marta şi Elza. Erau verişoare, se înţelegeau foarte bine şi întreţineau o bună prietenie. Şi cu toate acestea, erau total diferite una de alta în ceea ce priveşte felul şi înfăţişarea lor: Marta era scundă, cu statură robustă, puternică, cu obraji roşii şi păr negru. Elza avea înfăţişare suplă, fină, având culoarea feţei pală şi cozi de păr groase, blonde, pe care le purta înfăşurate în jurul capului. Marta era totdeauna harnică şi activă şi nu se temea de nimeni şi nimic, nici măcar de munca cea mai grea. Acum avea un coş plin cu fasole, din care voia să pregătească mâncare. Elza, dimpotrivă, avea o broderie fină în mână şi nu îşi murdărea cu plăcere mâinile. Cel mai plăcut pentru ea era să cânte la pian sau să facă ceva frumos de artă sau să citească cărţi amuzante.
   Fetele discutau agreabil despre una şi alta; în sfârşit au ajuns la întrebarea: cine dintre ele avea mâinile cele mai frumoase. Căci ele au observat deodată că ambele lor mâini erau total diferite. Mâna Martei era scurtă şi puternică şi roşietică, mâna Elzei, dimpotrivă, era lunguiaţă, cu degete gingaşe, subţiri şi aproape aşa de albe ca fildeşul. Deoarece ele nu au putut ajunge la nicio concluzie, s-au hotărât să lase decizia în seama bunicului, care mergea prin grădină. Râzând i-au arătat dosul mâinilor şi l-au întrebat: „Cine dintre noi are mâna cea mai frumoasă?”Acesta însă le-a întors mâinile şi s-a uitat cercetând la palmele lor, care la Marta arătau cam aspre şi cu bătături, la Elza, dimpotrivă, erau fine şi netede. „Aceasta este mâna cea mai frumoasă”, a zis el, „care poartă cele mai multe urme de lucru.” Acum ştiau cine avea cele mai frumoase mâini. Marta a primit lauda cea mai bună.