Sloiurile de gheață – Petrecerea de ziua de naștere

 

   Poimâine este 23 februarie, când Cristian împlinește 11 ani. Aproape toți prietenii au promis că vor veni la petrecerea de ziua lui. Cu toate acestea, Cristian nu este mulțumit.

   „De ce nu am și eu ziua de naștere vara, ca Alex?”, mârâie el nemulțumit. Alex, fratele său mai mare, a împlinit anul trecut 15 ani și și-a sărbătorit ziua de naștere cu prietenii la un grătar în grădină.

   „Nu-ți face griji”, spune tata. „Vei avea o petrecere frumoasă și vei fi bucuros.”

   Cristian a devenit foarte curios, dar nu poate scoate nimic altceva de la tata. Cristian știe că tata nu face promisiuni deșarte. Încet-încet, începe să aștepte cu nerăbdare ziua de sâmbătă.

   Oaspeții săi sosesc cu toții punctual la ora 3 după-amiaza. Este o zi mohorâtă, nori negri de ploaie atârnă până jos. Afară nu pot face absolut nimic.

   „Oare unde este tata?”, întreabă Cristian. „Am înțeles că vrea să sărbătorească împreună cu noi.”

   Alex zâmbește. „Vă așteaptă la firmă. A închiriat pentru astăzi marele depozit gol – ca să ai suficient spațiu pentru a-ți sărbători ziua de naștere.”

   Cristian rămâne pentru o clipă fără cuvinte. Ce idee! „Este fabulos”, spune el apoi.

   La scurt timp după aceea, Cristian și invitații săi se urcă pe bicicletele lor și pedalează până la hală, care se află la capătul străzii următoare, în mijlocul unui teren oarecum invadat de vegetație. Hala servește ca depozit temporar pentru produse semifinite și în acel moment este complet goală.

   Tatăl lui Cristian îi așteaptă la intrarea în hală, care este decorată cu lampioane și o ghirlandă cu dungi albastru închis și roșu.

   „Aduceți bicicletele înăuntru”, spune el. „Vom avea nevoie de ele pentru jocuri.”

   Sala este decorată festiv cu ghirlande. În fața marilor ferestre, mama și Alex au aranjat două mese cu sucuri, salate, chipsuri și dulciuri. Toată lumea se poate servi. Centrul încăperii mari este amenajat cu un traseu complicat de bicicletă, la capătul căruia îi așteaptă premii super, după cum observă băieții cu o privire de expert îndreptată spre podiumul câștigătorilor.

   George este primul care pornește, însă nu reușește să parcurgă traseul de slalom.

   „Nu contează”, îl consolează tatăl lui Cristian. Premiile de consolare sunt, de asemenea, impresionante.

   Cristian, Mihai și Maximilian termină traseul. Și Alex. Dar el este deja mai mare.

   Mihai, cel mai bun prieten al lui Cristian, acceptă cu mândrie premiul pentru cel mai mare punctaj. După aceea, pentru a prinde puteri, mănâncă salată și crenvurști, pe care tata îi încălzește pe o plită de camping.

   „Pentru ce sunt acele bucăți mari de polistiren de acolo?”, întreabă George.

   „Pentru următorul nostru joc”, explică Alex. „Mă puteți ajuta să îl pregătesc imediat.”

   Băieții îl urmează curioși. Ei așază bucățile albe, care au aproximativ 1,5 metri pe 2 metri, una după cealaltă în hală, la intervale de 1 metru. Capătul este marcat de o bucată de polistiren rotundă, pe care este așezat un scaun.

   „Ce reprezintă toate acestea?”, întreabă George, nedumerit.

   „Ne aflăm în mijlocul mării polare”, explică tatăl lui Cristian. „Bucățile de polistiren reprezintă sloiurile plutitoare. Un călător polar este blocat pe mica insulă rotundă din capăt și trebuie salvat din Oceanul Arctic. Cel care ajunge de la un sloi la altul până la persoana singură, cu cele mai puține sărituri și în cel mai scurt timp, este câștigătorul. Este totul clar?”

   Băieții dau din cap cu entuziasm și Alex ia loc pe scaunul din mijlocul bucății de polistiren rotunde, zâmbind. „Acum salvați-mă”, strigă el.

   George începe.

   „Foarte bine”, îl laudă mama, când ajunge la Alex la scurt timp după aceea.

   Maximilian este al doilea. Banchizele de gheață scârțâie și se sparg sub greutatea lui, ca și gheața adevărată.

   „O chestie șubredă”, remarcă Cristian. Dar chiar și el reușește să treacă peste sloiurile de gheață din polistiren.

   Dar când Mihai și Sebastian calcă pe sloiurile de gheață, se rup bucăți din ce în ce mai mari din plăcile de polistiren. În cele din urmă, ultima placă se rupe la mijloc cu o crăpătură puternică, iar Sebastian se salvează cu un salt îndrăzneț pe insulă.

   „Oops, aproape prea târziu”, spune el, în timp ce se așază toți fără suflare în jurul meselor și își potolesc setea cu sucuri.

   „Da”, adaugă Cristian gânditor. „Imaginează-ți dacă ar fi fost o urgență reală. Atunci nu ar fi fost timp de pierdut. Dar a fost doar un joc.”

   „Așa se joacă mulți oameni cu viața lor. Se prefac că totul este doar un sport, o competiție”, spune Alex.

   „Ce vrei să spui cu aceasta?”, întreabă îngrijorat George.

   „Ei bine, aceasta începe deja la școală. Fiecare vrea să fie cel mai bun, cel mai rapid, să aibă cel mai mare succes la locul de muncă. Așa ca și cum aceasta ar fi tot ce contează.”

   „Ce altceva contează?”

   „Contează dacă avem sau nu pace cu Dumnezeu. El ne spune că suntem pierduți dacă nu ne lăsăm salvați de El. Oricine crede în Fiul Său, Domnul Isus, și primește de la El iertarea păcatelor sale, merge în cer și poate fi acolo cu Dumnezeu pentru totdeauna.”

   George rămâne pe gânduri. A citit și el Biblia, dar nu știa că este atât de important să ia o decizie conștientă pentru Domnul Isus.

   „A fost o super petrecere de ziua de naștere”, spune el când își ia rămas bun de la Cristian mai târziu. „Mă voi gândi mult timp la aceasta, de asemenea la ceea ce a spus Alex despre Dumnezeu.”

 

   Mai târziu, în acea seară, familia stă împreună în sufragerie.

   „Mulțumesc, tată, mulțumesc mamă și Alex, a fost o petrecere grozavă”, spune Cristian.

   „Mă bucur că ți-a plăcut”, zâmbește Alex.

   „Mi-a părut foarte bine că ai spus ceva despre credința în Domnul Isus”, adaugă Cristian. „S-a potrivit bine în legătură cu jocul.”

   „Da, așa consider și eu”, confirmă tatăl său. „Iar tu, Cristian, poți să te rogi pentru prietenii tăi, ca toți să ajungă să creadă în Mântuitorul Isus Hristos.”

   Cristian dă din cap cu entuziasm. Vrea să facă aceasta în fiecare zi de acum încolo.

 

Străinul ciudat

 

   Un vânt foarte rece suflă pe peron, înfiingând sute de ace ascuțite în obrajii Saskiei. Fără tragere de inimă, își scoate mâinile, care se află în mănuși calde, de culoare maro cu o garnitură de blană, din buzunarele jachetei și își trage căciula mai jos peste frunte. Își îngroapă fața în gulerul jachetei, astfel încât aproape numai ochii i se văd.

   Speră că în curând vor apărea luminile trenului regional spre A.! Saskia se uită la ceasul stației. „Încă două minute!”

   Simte cum frigul rece ca gheața îi pătrunde până la oase. Ca să se încălzească puțin, fata de paisprezece ani sare de pe un picior pe altul, în timp ce gândurile ei rătăcesc.

   Saskia se gândește la lecția de religie de ieri dimineață de la școală. A găsit un pasaj din Biblie pe care nu-l înțelegea.

   „Căci tot așa, Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața ca preț de răscumpărare pentru mulți!” (Marcu 10.45).

   „Fiul Omului” este Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Așa i-a explicat Tobias, colegul ei de clasă care cunoaște foarte bine Biblia.

   „Dar ce înseamnă că Fiul lui Dumnezeu Și-a dat viața ca preț de răscumpărare?”, se întreabă din nou Saskia. Întrebarea o frământă încă de ieri.

   „De pe linia 3 pleacă trenul regional de la D. spre A. Vă rugăm să aveți grijă la urcare!” Anunțul se aude din difuzoare și o trezește din gânduri.

   „Sper că automatul de bilete din tren va funcționa”, se gândește Saskia în timp ce stă la coadă la ușă și așteaptă până când coboară toată lumea. Ea se strecoară rapid în tren. Căldura confortabilă îi aburește ochelarii.

   Își dă repede jos mănușile și căciula. Apoi își ia rucsacul de pe spate, îl pune pe raftul de lângă automatul de bilete și pune totul în el.

   O ușoară tresărire îi dă de înțeles că trenul pleacă. Își păstrează însă echilibrul. Cu grijă, trage de cele două cordoane care închid rucsacul.

   Saskia atinge ecranul cu degetele încă rigide de frig pentru a selecta destinația. Ce bine că Tabea nu locuia atât de departe! Cu trenul era la doar o aruncătură de băț. A băgat automat mâna în buzunarul drept al jachetei. Ciudat, portofelul ei mic era încă acolo cu o clipă în urmă. Sau era în buzunarul stâng al jachetei? Nu, nu este nici acolo. Agitată, Saskia scotocește prin buzunare. Dar portofelul lipsește.

   Se oprește o clipă din căutare și se gândește. Îl observă în treacăt pe omul care stă vizavi de automat, absorbit de o carte cu copertă albastră și litere aurii pe copertă. Încă o dată caută prin buzunarele jachetei. Nimic!

   Străinul îi zâmbește înțelegător peste marginea cărții sale. Saskia îi răspunse cu un zâmbet nesigur. „Biblia”, descifrează ea titlul cărții. Îngrijorată, îi întoarce spatele străinului și se întinde spre rucsacul ei, îl deschide și caută și în el. Dar, oricât de mult ar scotoci, portofelul lipsește. Neajutorată, se uită pe coridor.

   Oh, ce îngrozitor, conductorul vine din spate! Agitată, Saskia scoate din rucsac mănușile și căciula, apoi cadoul pentru prietena ei. Observă cu coada ochiului cum bărbatul din spatele ei lasă jos cartea și o privește. Nervoasă, Saskia se uită înapoi pe culoar. Încă cinci, șase pasageri, apoi conductorul va ajunge la ea. Inima Saskiei bate cu putere.

   „Bună ziua, biletele dumneavoastră, vă rog!” Vocea conductorului pare prietenoasă, dar foarte fermă. Se uită întrebător la Saskia, care scotocește tot mai disperată prin rucsac. Dând din cap, bărbatul în uniformă albastră îl verifică mai întâi pe străin. Dar apoi vine rândul Saskiei.

   „Vreau să merg numai până la următoarea stație”, îi explică ea, cu lacrimi în ochi, conductorului. „Am selectat deja biletul de la automat, dar nu-mi găsesc portofelul.”

   Dar conductorul nu este impresionat. „Oricine poate spune așa ceva”, răspunde el cu severitate. „Oricine este prins fără bilet valabil este reclamat la poliție și trebuie să plătească o amendă de cel puțin 40 de euro!” Saskia înghite cu greu. Afișul de informare pe care este menționată această amendă este lipit în fiecare tren. L-a citit de mai multe ori. „Dar vreau să plătesc biletul”, intervine ea timid. „Când m-am urcat în tren, mai aveam portofelul, dar acum...”

    „Nu mă interesează nimic din toate acestea!”, o întrerupe aspru conductorul. „Aud povești de genul acesta de zece ori pe zi. Va trebui să plătești amenda.”

   „Ceea ce spune tânăra este adevărat”, aude brusc Saskia o voce lângă ea. Surprinși, ea și conductorul se uită la bărbatul ciudat care tocmai citea în cartea sa albastră și groasă. Saskia îl vede cum își ia portofelul din servietă și scoate o bancnotă de cinci euro.

   „Poftim, luați vă rog, plătesc eu pentru domnișoara.” Cu un zâmbet prietenos, îi întinde conductorului bancnota. Bărbatul în uniformă albastră se uită întrebător la străin.

   „Nu prea înțeleg”, rostește el în cele din urmă.

   „Am spus că domnișoara spune adevărul. Și de aceea vreau să plătesc eu biletul pentru ea.”

   Ochii conductorului se măresc. Nevenindu-i să creadă, el se uită mereu de la Saskia la străinul ciudat și invers. Bărbatul îi întinde încă bancnota. Saskia stă lângă el și nu știe ce să spună. Abia îndrăznește să respire.

   „Luați banii!”

   Conductorul se uită din nou la Saskia și la străin, apoi dă din cap.

   „Este în regulă”, spune el tăios. „O zi bună.” Apoi dispare, dând mai departe din cap.

   „Mulțumesc foarte mult”, spune Saskia.

   Străinul dă din cap amabil. „Pentru nimic”, răspunde el cu modestie. „A fost o plăcere să vă scap din încurcătură!”, adaugă el zâmbind.

   „Mulțumesc!”, mai spune Saskia încă o dată, în timp ce își pune lucrurile înapoi în rucsac. Trebuie să se grăbească, pentru că trenul încetinește deja. Ca rămas bun, Saskia vrea să-i mulțumească încă o dată străinului prietenos, pentru că era atât de fericită că a fost salvată de la necaz. Dar scaunul pe care tocmai șezuse bărbatul cu zâmbetul cald este deja gol.

   Gânditoare, Saskia coboară și traversează peronul spre ieșire. „A fost o plăcere să vă scap din încurcătură”, spusese străinul. Sigur, o spusese în glumă. Dar, de fapt, el plătise biletul, să spunem așa, prețul de răscumpărare pentru Saskia. Fără ajutorul lui, ar fi fost foarte neplăcut pentru Saskia.

   „La aceasta se referă deci prețul de răscumpărare! Cred că acum știu ce înseamnă că Isus Și-a dat viața ca preț de răscumpărare”, îi vine în minte. „De fapt, Dumnezeu trebuie să-i pedepsească pe oameni pentru gândurile, cuvintele și faptele lor rele, dar Isus a plătit deja «amenda» pentru toți cei care cred în El.”

   Până acum, ea zâmbise întotdeauna când Tobias vorbea despre acestea. Dar după experiența din tren, ea simte că el are dreptate. Va vorbi cu Tobias luni dimineață, la prima oră, înainte de școală. Cu siguranță, va putea să o ajute să înțeleagă mai multe.

 

Iarna

 

   Când fulgii de zăpadă dansează din nou afară, ochii vă sclipesc de bucurie. Sper că aveți acum această bucurie. Faptul că este foarte frig nu vă deranjează prea mult, pentru că în timpul bătăii cu bulgări de zăpadă vă încălziți foarte tare. Și dacă frigul se strecoară pe sub hanorac, atunci fugiți repede acasă. În camera caldă, mâinile înghețate sunt repede uitate.

   Imaginați-vă că nu vă așteaptă nici o cameră caldă și nici o mâncare bună. Cât de rău ar fi dacă nu ați mai putea să vă strecurați seara într-un pat cald! Știți de ce spun acestea? Când avem de toate, uităm ușor să mulțumim. Dar Dumnezeu, Cel care dăruiește toate darurile bune, vrea ca noi să Îi fim recunoscători. De asemenea, vrea să nu-i uităm pe cei săraci și flămânzi.

Cei trei fii

 

   Astăzi facem cunoscut o poveste foarte veche, scrisă de poetul rus Leo N. Tolstoi (1818 - 1910). Și suntem convinși că există și astăzi fii care se comportă la fel ca acești tineri.

   Trei femei au vrut să aducă apă de la fântână. Nu departe, un bătrân stătea pe o bancă și asculta cum femeile își lăudau fiii.

   „Fiul meu”, spuse prima, „este atât de priceput, încât îi lasă pe toți în urmă...”

   „Fiul meu”, spuse cea de-a doua, „cântă la fel de frumos ca privighetoarea! Nu există nimeni care să aibă o voce atât de frumoasă ca a lui.”

   „Și tu de ce nu-ți lauzi fiul?” au întrebat-o pe cea de-a treia, când aceasta a rămas tăcută.

   „Nu am pentru ce să-l laud”, a răspuns ea. „Fiul meu este un băiat foarte obișnuit. Nu este nimic special la el sau în el...”

   Cele trei femei și-au umplut gălețile și au plecat acasă. Bătrânul mergea încet în spatele lor. Gălețile erau grele și mâinile muncite erau slabe. Așa că femeile au luat o pauză, pentru că le durea spatele.

   Trei băieți au venit spre ele. Primul stătea în mâini și făcea roata – iar femeile exclamau: „Ce băiat iscusit!” Cel de-al doilea cânta la fel de frumos ca privighetoarea, iar femeile îl ascultau cu drag, cu lacrimi în ochi. Al treilea băiat a alergat la mama sa, a luat gălețile și le-a dus acasă.

   Atunci, femeile l-au întrebat pe bătrân: „Ce spui de fiii noștri?”

   „Unde sunt fiii voștri?” întrebă mirat bătrânul. „Văd doar un singur fiu.”