Urmările unei minciuni

   Era într-o dimineaţă frumoasă de duminică, când un predicator a fost chemat să viziteze pe un tânăr care se afla într-un mare necaz sufletesc. Predicatorul l-a urmat imediat pe trimis, cotind de pe o stradă pe alta, până când în sfârşit au ajuns la închisoarea oraşului.

   Aici, amândoi au intrat în curte, unde paznicul închisorii le deschise uşa mare, din fier şi îi lăsă să intre în clădirea înspăimântătoare. Apoi deschise o altă uşă mai mică, care imediat ce a intrat predicatorul se închise în balamalele grele, din fier; de asemenea a fost tras zăvorul.

   În această celulă stătea un tânăr de aproximativ 20 de ani. Predicatorul a fost uimit să întâlnească un asemenea tânăr în acest loc. Cel din urmă începu imediat să vorbească şi spuse:

   - Am ascultat azi-dimineaţă sunetele ceremonioase ale clopotului de la biserică în timp ce mi-am amintit cu mare durere sufletească de timpul de odinioară, când eram un elev voios la şcoala duminicală, ceea ce mi se pare că nici nu a fost de foarte mult timp. Dacă aş fi continuat să merg la şcoala duminicală, nu aş fi ajuns niciodată aici. Dar am spus mamei mele o minciună; şi asta s-a întâmplat aşa:

   Într-o duminică dimineaţa a venit un băiat din vecini la mine şi m-a rugat să merg cu el la pescuit. Mama a auzit şi mi-a spus să nu merg cu el, să merg la şcoala duminicală. Dar eu am înşelat-o pe mama, şi în loc să merg la şcoala duminicală, l-am însoţit pe celălalt băiat la apă pentru a pescui.

   După cunoştinţa mea, a fost pentru prima dată când am minţit-o pe mama. O, dacă ar fi fost ultima dată! - Dar, din contră! De atunci înainte a devenit o obişnuinţă să o mint pe mama cu orice prilej, până am fost aşa de păcătos, încât am pierdut orice plăcere de şcoala duminicală şi astfel şi dragostea faţă de mama.

   Aşa a mers mai departe; am început să beau vin şi rachiu, şi sub influenţa băuturilor ameţitoare am făcut fapta rea din cauza căreia trebuie să stau după lacăt şi zăvor.

   Cititori tineri, gândiţi-vă unde a dus o singură minciună pe acest nefericit! Tot ea l-a dus, după ce a călcat porunca „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”, de la un păcat la altul.

   Oh, păziţi-vă de păcatul neascultării; păziţi-vă de minciuni, de profanarea duminicii, de băuturi tari! Gândiţi-vă că acestea sunt fuscele la scara spre iad!

   „El dă izbândă celor fără prihană.” Proverbe 2.7

   „Tu pierzi pe cei mincinoşi.” Psalm 5.6

   „ ...toţi mincinoşii, partea lor este iazul care arde cu foc şi cu pucioasă.” Apocalipsa 21.8

   „Neprihănirea înalţă pe un popor, dar păcatul este ruşinea popoarelor.” Proverbe 14.34

   „O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: «Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi», dintre care cel dintâi sunt eu.” 1 Timotei 1.15

Giovanni

   Giovanni, un comerciant de mirodenii italian din America, a deschis împreună cu soția lui un magazin, pentru a-și câștiga existența. El îi servea bine pe clienții săi, era amabil, sincer și nu dorea să devină repede bogat. În acest mod, oamenii au câștigat încredere, iar el avea tot mai mulți clienți și un câștig bun. Dar pentru sufletul său și pentru veșnicie nu se îngrijeau amândoi deloc.

   Tatăl lui Giovanni, dimpotrivă, era un copil al lui Dumnezeu și se ruga mult pentru fiul său. Când a murit, i-a lăsat ca moștenire o Biblie mare și frumoasă. Fiul necredincios a spus soției sale:

   - Ce păcat că tatăl meu a cumpărat așa o carte de scumpă, care l-a costat mai mulți dolari! Dacă o ducem la librărie, vom primi puțini bani pentru ea. Mai bine să o folosim ca hârtie de ambalat în magazin.

   Și gândiți-vă, copii, bărbatul a făcut așa în fărădelegea sa și în parte și neștiința sa. El a așezat Biblia cea mare pe tejghea, a pus un cuțit lângă ea, și când trebuia ambalat ceva potrivit în hârtie, tăia o foaie sau mai multe din ea.

   Aşa a făcut mai mult timp, și nimeni nu a protestat. Aproape toți clienții săi erau așa de neștiutori ca și el cu privire la Biblie.

   Dar s-a întâmplat ceva. Un agricultor străin a cumpărat ceva în magazinul lui Giovanni. El a văzut cum acesta voia să ia o foaie din Biblie pentru a ambala marfa, și a spus tare și repede:

   - Ce faceți? Aceasta este Cartea sfântă a lui Dumnezeu! Niciodată nu voi vrea ca marfa mea să fie împachetată într-o foaie din Biblie!

   Spunând acestea puse marfa fără hârtie în geantă, plăti și ieși repede.

   Giovanni a fost uluit. Cartea sfântă a lui Dumnezeu? Nu ar fi făcut la urmă mai bine să o fi citit așa ca tatăl său?

   El o puse deoparte până la închiderea magazinului și începu apoi să citească. Ce anume? În profetul Daniel ultimul capitol. Acolo scrie în versetul 2:

   „Mulți din cei ce dorm în țărâna pământului se vor scula: unii pentru viața veșnică și alții pentru ocară și rușine veșnică.“

   Iar în versetul 13:

   „Iar tu du-te până va veni sfârșitul; tu te vei odihni și te vei scula iarăși odată în partea ta de moștenire, la sfârșitul zilelor.“

   Duhul lui Dumnezeu a folosit acest loc și multe altele pentru a trezi conștiința lui Giovanni și pentru a-l aduce în stare să-și vadă păcatul.

   „Care este partea mea de moștenire la sfârșitul zilelor?“ a trebuit să se întrebe el.

   Cu cât citea mai mult în Biblie, cu atât era mai convins de starea lui de păcat. Și – ce minune! – a sosit ziua când Giovanni s-a căit și și-a pus în rânduială viața sa din trecut. Bunul Dumnezeu i-a arătat versete în Biblie, care Îl declarau pe Isus ca Mântuitorul. El a găsit pacea prin credința în sângele Mântuitorului și în învierea Sa și a devenit împreună cu soția sa, care de asemenea s-a întors la Dumnezeu, o mărturie vie despre mântuirea în Hristos.

   Giovanni a cumpărat apoi o Biblie nouă, frumoasă și mare și a așezat-o împreună cu cealaltă cu foi rupte pe tejghea, iar când oamenii întrebau de ele, pentru el era o ocazie bună să mărturisească mai mult despre Mântuitorul și Răscumpărătorul său așa de iubit.

Luneta

   Era în timpul recoltatului când administratorul unei moşii boiereşti a intrat în camera stăpânei sale şi a zis: „Doamnă baron, astăzi sunt aşa de multe cereale pe câmp, încât fiecare de la castel, pe cât este posibil, ar trebui să ajute la înmagazinare. Aţi putea-o lăsa şi pe camerista dumneavoastră să ajute?” - „Desigur”, i-a răspuns ea, a sunat şi i-a poruncit cameristei, care tocmai trecea în grabă pe lângă ea, domnişoara Klara, să dezbrace scufiţa ei albă şi şorţul ei frumos ornamentat şi să ia grebla şi să dea o mână de ajutor la strânsul recoltei. Aceasta a strâmbat din nas, dar nu a îndrăznit să se împotrivească şi l-a urmat pe administrator. Lucrul la câmp era considerat de ea dezonorabil pentru ea; datorită arşiţei soarelui, pielea fină a feţei ei ar fi putut avea de suferit, şi astfel pe ascuns a luat cu ea într-un coşuleţ lucrul ei de mână.

   Dar doamna de la castel prevăzătoare a lăsat să se monteze o lunetă mică pe masa ei de lucru în dreptul colţului ferestrei împrejmuită cu iederă, prin care ea putea privi până în depărtare ogoarele ei. Astăzi era o imagine îmbucurătoare, cum numeroşi robi şi roabe se grăbeau cu hărnicie să lege şi să încarce snopii de grâu.

   Dar ce a văzut în spate de tot? Acolo, domnişoara Klara şedea comodă la marginea pădurii sub un fag mare şi umbros şi tricota un ciorap albastru. Înaintea ei stătea administratorul, gesticula cu bastonul lui în aer şi vorbea aspru cu ea. Ce spunea el, desigur nu se putea auzi – nu era nimic plăcut – şi la fel nu se auzea ce răspundea domnişoara. Însă stăpâna ei putea observa cum gura ei se mişca repede ca la o marionetă, se deschidea şi iarăşi se închidea, ceea ce părea foarte ciudat. Când seara carele au pornit spre casă, a păşit şi domnişoara cu grebla pe umeri în spatele lor, ca şi cum ar fi fost harnică în timpul zilei. „Klara, câţi snopi ai legat tu astăzi?” a întrebat-o stăpâna. „Stimată doamnă, cine poate spune aceasta!” a răspuns ea. „Dar poate îmi poţi spune câte rânduri ai tricotat la ciorapul tău albastru?” a insistat doamna baroană. Acum domnişoara s-a speriat şi s-a înroşit până la rădăcina părului. „Vino şi priveşte prin această lunetă de la fereastra mea!” i-a zis ea şi a lăsat-o să vadă clar şi bine conturat cu luneta locul ei de odihnă, pe care şi l-a ales. Acum ea a fost demascată şi a trebuit să se ruşineze mult. „Să nu uiţi, copilul meu”, i-a dat stăpâna de gândit, „versul bun  pentru copii”:

Unde sunt şi ce fac eu,  
Sunt văzut de Dumnezeu.

Tu, preabunule Isuse

Tu, preabunule Isuse,

mi-eşti Mântuitor şi soare.

Tu mă-nveţi să-mi cresc iubirea

cea mai sfântă şi mai mare.

Tu-mi eşti mult mai mult ca mama

şi ca tatăl pentru mine.

Tu-mi dai viaţa şi puterea

ce mă creşte şi mă ţine.

Tu mai mult ca orice prieten

mă îndrumi pe căi curate,

Tu-mi creşti dorul şi avântul

spre virtuţi adevărate.

Tu mă mustri când fac răul,

Tu mă pedepseşti spre bine,

Tu veghezi să nu alunec

în pierzare şi-n ruşine.