„Mama se roagă pentru mine“

   Cu mulţi ani în urmă, un bărbat locuia cu soţia şi fiul lui într-o localitate mică din Anglia. Bărbatul mergea pe mare. Într-o zi a pornit într-o călătorie şi nu s-a mai întors.

   Femeia poseda foarte puţin. Dar cu muncă grea a putut să supravieţuiască ea şi băiatul ei şi să-i dea o bună educaţie. Când băiatul s-a făcut mai mare, ea s-a gândit cu teamă şi grijă, că poate şi el va vrea să meargă pe mare ca tatăl său. Ea a încercat să ţină departe de el tot ce putea să-i amintească de mare. Dar când băiatul a împlinit şaisprezece ani, i-a spus mamei lui: „Sunt suficient de mare pentru a câştiga pentru tine şi pentru mine. Vreau să merg pe mare.“

   Clipa temută de ani de zile de mamă sosise. Mama îl îmbrăţişă pe fiul ei şi încercă să-i scoată din cap intenţia lui. John tăcu. Câteva zile mai târziu, el nu veni la masă. Mama îl căută. Cuprinsă de teamă, se grăbi spre camera lui. Hainele lui lipseau. Atunci bănui ce se întâmplase. Ea se duse la port şi îşi găsi fiul, care îşi găsise de lucru pe un vapor.

   Ea îl chemă şi îi spuse: „Eu nu te mai pot acum reţine. Tu ai promis că vei merge şi trebuie să te ţii de promisiune. Dar aminteşte-ţi: orice faci sau în orice parte a lumii va fi vaporul tău, în fiecare zi la amiază la ora doisprezece, mama ta va fi pe genunchi şi se se va ruga pentru tine şi întoarcerea ta.“

   John a fost plecat un an de zile. Vaporul lui ajunse într-o furtună îngrozitoare în Oceanul Indian. Ore în şir, vaporul a fost aruncat încoace şi încolo de vânt şi valuri ca o minge. Pânzele au fost rupte în bucăţi, catargurile se rupseră şi au fost smulse peste bord. Echipajul muncea din greu. Căpitanul spuse: „Oamenilor, pânza cea mai de sus trebuie trasă, altfel suntem pierduţi.“ Niciunul nu se încumeta să urce. În sfârşit, John a păşit în faţă şi spuse: „Ce oră este acum în Anglia?“ Mirat de această întrebare, căpitanul îşi scoase ceasul şi făcu repede calculul. „Este aproximativ doisprezece fără cinci minute.“ – „La ora doisprezece mă voi urca sus.“

   Tot echipajul stătea cu răsuflarea tăiată şi aştepta. Căpitanul spuse: „Este ora doisprezece.“ John urcă pe catarg şi ajunse înapoi în siguranţă. Vaporul şi încărcătura era salvate. Căpitanul întrebă: „Spune-mi, John, de ce ai vrut să aştepţi tocmai până la ora doisprezece?“ Atunci, John răspunse: „Pentru că la această oră, mama se roagă pe genunchi pentru mine. Am simţit că voi avea o minte clară şi o mână sigură în timp ce mama se roagă pentru siguranţa mea.“

   „Băiete“, spuse căpitanul adânc mişcat, „este ceva măreţ să ai acasă o mamă care se roagă.“

Spre Soroklo

   Kim se gândea cu plăcere la copilăria ei. Tatăl ei nu fusese bogat, dar nici foarte sărac. Orez primea suficient în fiecare zi şi mama ei o iubea – ce şi-ar fi putut dori mai mult?

   Părinţii lui Kim se rugau lui Buda. Mergeau regulat cu ea la templu, depuneau flori şi aprindeau beţişoare cu tămâie. De altfel, Buda era foarte departe pentru Kim. El nu era ca Dumnezeu care să se intereseze de grijile ei zilnice.

   O dimineaţă din al optsprezecelea an al vieţii ei nu a uitat-o Kim niciodată! Se spălă, aşa cum făcea întotdeauna, când descoperi pe piele câteva pete specifice albe. „Vor trece curând“, gândi ea în grabă. Dar ele nu trecură. Dimpotrivă, se făcură mai multe! Cu timpul, câteva pete s-au umplut cu puroi şi au început să o doară tare.

   Lepră! strigă îngrozită mama lui Kim, când văzu pentru prima dată petele la fiica ei. Lepră! Aceasta însemna să fie izgonită de familie, să trăiască departe pe insula Soroklo cu alţi bolnavi de lepră. Groaznic! Toţi bolnavii de lepră din Corea erau aduşi pe această insulă şi acolo erau îngrijiţi medical. Kim alergă în camera ei şi se aruncă pe podea. Era deznădăjduită. Nimic mai îngrozitor nu îşi putea închipui. Nu observă când mama ei intră. „Vom ascunde acest lucru faţă de cei din sat. Altfel, te vor trimite pe insulă.“

   De atunci, Kim trăi numai între cei patru pereţi ai micii ei odăi. Din când în când avea voie noaptea să meargă în curte. La aceasta se adăugau durerile şi teama, teama de dimineaţa în care nu va mai fi posibil să ascundă boala.

Hotărârea

   Kim auzi scârţâitul uşii. A fost vântul? Nu, o umbră stătea în uşă. Tatăl ei? O seceră strălucea în lumina lunii. Kim îşi ţinu respiraţia. Inima îi bătea cu putere. Vroia tatăl ei să o omoare? El se întoarse şi merse iarăşi afară. Doar câteva ore mai târziu veni iarăşi în cameră. Aduse o farfurie cu prăjitură de orez. Încă o dată, Kim mai putea să mănânce pe săturate. Simţea că aceasta nu era totul. În timp ce-şi împinse ultimele fărâmituri în gură, tatăl spuse: „Boala ta de lepră nu mai poate fi ascunsă. Fraţii tăi mai mici nu mai au deja nici un camarad de joacă. Părinţii miresei Young Sam vor să refuze nunta. Nu mai putem trăi aici mult timp! Ştii ce înseamnă acest lucru?“ Kim bănuia şi se temea de necunoscutul care îi stătea înainte.

   „În noaptea aceasta ne vedem pentru ultima dată. Mâine nu vei mai fi printre noi.“

   Kim înţelese vestea îngrozitoare. Din cuvintele tatălui înţelese: „Omoară-te singură!“, doar că exprimase aceasta cu cuvinte ceva mai alese. Nu-i rămânea altă alegere. Încă înainte de zorii zilei se strecură din casă şi alergă în jos, pe drumul spre râu. Acolo, cineva stătea deja: mama ei care bănuise ce va hotărî Kim.

   „Aici ai un sac cu orez. Ia-l şi jertfeşte-l duhului muntelui! Când te va face sănătoasă, te vei putea întoarce la noi.“ Cu câtă dragoste se gândise mama ei la ea! Repede prinse sacul, alergă spre munte şi jertfi orezul. Zile în şir a aşteptat, dar nici un duh sau zeu nu a apărut pentru a o ajuta.

   Kim a început să cerşească. Câte un ţăran îi dădea câte o ceaşcă cu orez pentru a-şi astâmpăra foamea. Încet, Kim a început să se supere pe jertfa duhului muntelui. „Mai bine mâncam eu însămi orezul“, gândea ea uneori. Dar pentru aceasta era acum prea târziu.

   Nu a durat mult timp, şi poliţia a aflat de Kim şi a dus-o pe insula de lepră. Aproape era bucuroasă că în sfârşit ajunse aici. Zilele singuratice în păduri, foamea permanentă, toate acestea se sfârşiseră aici.

   Ceilalţi locuitori au primit-o aşa de prietenos, încât Kim a început să se simtă bine. Dar ceva o înstrăina. În jurul ei se vorbea aşa de mult despre Isus. Nici o zi nu trecea fără să audă de numele Său. Isus părea să fie o personalitate importantă. Cu timpul, Kim a aflat tot mai multe despre Isus Hristos.

   El nu se putea compara cu Buda. Lui Buda trebuia să-i aduci daruri pentru a-l mulţumi. Kim ştia aceasta. Dar Domnul Isus făcuse ceva pentru ea. El a murit pentru a o salva de la pierzarea veşnică. Aşa de mult a iubit-o! Kim a fost copleşită la gândul că Domnul Isus o iubea aşa de mult. „Doamne Isuse, eu nu ştiu multe despre Tine. Dar Te iubesc, pentru că m-ai iubit aşa de mult. Te rog primeşte-mă“, s-a rugat ea.

   Familia ei nu a mai văzut-o pe Kim niciodată. Cu toate acestea, era bucuroasă că a venit la Soroklo. Părinţii şi fraţii au alungat-o, dar aici ea L-a cunoscut pe Dumnezeu care a numit-o chiar copilul Său.

Giulietta (8)

   Aşa cum am văzut, de când a făcut cunoştinţă cu doamna engleză, Giulietta a început să-şi îndrepte rugăciunile spre Domnul Isus. Cunoştinţa ei era desigur slabă, totuşi Duhul lui Dumnezeu a acţionat o nouă viaţă în ea. Cuvintele ei dezvăluiau o credinţă vie în Fiul lui Dumnezeu, şi aceasta este viaţa veşnică.

   Albert era întemeiat mai adânc. Trecut de anii copilăriei, făcuse privitor la natura sa păcătoasă unele experienţe, pe care Giulietta nu putea încă să le facă. De când citise şi recitise Testamentul în limba italiană, un cadou de la acea doamnă engleză, se debarăsă curajos de erori, pe care le acceptase din copilărie.

   Asupra Giuanitei, oricât de neştiutoare putea fi în lucrurile dumnezeieşti, cuvintele lui Albert şi ale micuţei ei dragi făcuseră o impresie puternică. Uneori şedea cu fiica ei adoptivă pe bancă sub castanul mare şi asculta atentă, când Albert le citea din Testamentul lui istorisiri frumoase despre Domnul Isus. Se vedea că în inimile acestor trei persoane aşa de diferite, sămânţa adevărului dumnezeiesc a găsit prin har un ogor prelucrat.

   Între timp, ziua despărţirii se apropia, şi cu cât se apropia această clipă, cu atât mai preţioase deveneau orele când stăteau împreună.

   Într-o după-amiază frumoasă, cei trei prieteni au vizitat încă o dată locuşorul lor preferat. Înaintea lor se întindeau dealurile frumoase ale Speranţei. Cântătorii pădurii însă păreau că au prevăzut să le cânte astăzi în felul lor cel mai nostalgic prietenelor lor gata de despărţire. Cel puţin aşa spunea Giulietta, că de acum nu va mai auzi nimic altceva decât cântece triste. Ea îşi lăsă căpşorul în jos şi îşi imagină posomorâtă cum va fi iarăşi în Napoli. De ce existau acolo numai străzi şi uliţe, fără dealuri şi câmpii verzi şi înfloritoare? Şi în spital nu îl va mai găsi pe prietenul ei Albert. Aceasta era cel mai greu de suportat. În acest moment au auzit paşi, şi toţi şi-au îndreptat privirile spre direcţia de unde se auzea zgomotul.

   - Giuanita! strigă Albert în aceeaşi clipă. Du-o pe Giulietta imediat în casă! Acolo vine preotul Pietro.

   Era deja prea târziu. Preotul a păşit deja pe locul unde stăteau ei şi salută micul grup cu cuvintele:

   - Pacea să fie cu voi!

   - Doriţi să vorbiţi cu tatăl meu? întrebă tânărul.

   - O, nu, prieten tânăr, a fost răspunsul tărăgănat al călugărului. Am auzit de la unul dintre cunoscuţii mei de însănătoşirea ta norocoasă şi vin să te felicit, de asemenea să văd de mica vânzătoare de flori din spitalul de iezuiţi. Mă bucur că de data aceasta nu am venit aici degeaba.

   - Domnule preot, despre ce doriţi să vorbiţi cu Giulietta? întrebă politicos Albert.

   - Am căutat-o timp îndelungat în Napoli, răspunse călugărul, iar apoi îndreptându-se deodată spre Giuanita, întrebă:

   - Este copilul dumneavoastră?

   Înainte ca aceasta să poată răspunde la întrebarea adresată, preotul se uită la crucifixul argintiu, pe care micuţa îl purta la gât prins de un lănţişor, şi întrebă pe un ton aspru în timp ce prinse copilul de mână:

   - De unde ai acest crucifix, fetiţo?

   Giulietta scoase un ţipăt de teamă.

   În aceeaşi clipă se apropie cu paşi repezi stăpânul casei şi îi strigă preotului:

   - Lăsaţi imediat în pace copilul, sau...!

   Dar în loc să urmeze această poruncă, degetele deşirate ale călugărului prinseră mai puternic mâna fetei. Dar stăpânul casei o eliberă într-o clipă pe favorita lui şi spuse pe un ton mângâietor:

   - Nu plânge, copila mea! Aici nimeni nu se va atinge de tine.

   Acum, preotul deveni foarte mânios. Un foc sinistru fulgeră din ochii lui şi pe un ton ameninţător ţipă:

   - Eu cunosc această fată. Vai de voi dacă nu mi-o daţi! Copilul este o proprietate a bisericii. În numele bisericii vă pretind să mi-o daţi. Nu voi părăsi această zonă până ea nu va intra în posesia mea.

   Deplin convins că preotul minte şi mai ales pentru că nu dorea să-i dea unui asemenea om copilul, domnul Moriani, în loc să răspundă, duse degetele sale strâmbe la buze şi scoase un fluierat ascuţit. În următorul moment se grăbiră vreo şase flăcăi viguroşi, iar domnul Moriani îi dădu de înţeles încă o dată într-un mod clar vizitatorului său să se îndepărteze imediat, încât acesta se văzu nevoit să părăsească acel loc. Scrâşnind din dinţi se îndepărtă, dar repetă strângând pumnii ameninţarea lui că totuşi va reuşi să ajungă în stăpânirea lui copilul. Când în sfârşit dispăru din privirile celor ce stăteau, domnul Moriani se adresă fiului său cu cuvintele:

   - Albert, încep să mă tem că acest preot ne va da mai mult de lucru decât gândim noi. Se pare că o cunoaşte pe protejata noastră foarte bine. Probabil, Giulietta are o avere mare la care aspiră, căci altfel nu ar pune aşa mare preţ să obţină copilul.

   - Ce este de făcut, tată, ca să o ocrotim pe fată de acest om? întrebă îngrijorat Albert. Nu ar fi mai bine dacă ai ţine-o aici în casă? În Napoli nu este în siguranţă de el.

   - Poate că ai dreptate, spuse aprobând tatăl. În orice caz vreau să vorbesc cu Giuanita. Dacă este de acord să rămână cu micuţa la noi, atunci le voi ţine pe amândouă aici atât timp cât ni se va părea necesar pentru siguranţa Giuliettei.

   Încă în aceeaşi zi, lucrurile au fost puse în ordine. S-a decis ca Giuanita şi micuţa ei fiică adoptivă să rămână până la primăvară la Speranţa.

   Cine era mai bucuroasă ca Giulietta? Pentru că Albert avea nevoie de menajament din cauza sănătăţii sale încă nereabilitate deplin, acordă cea mai mare parte a timpului său micii lui prietene, o învăţă cititul şi scrisul, îngrijea cu ea florile din grădină şi stătea adesea cu ea pe bancă sub castan, unde citeau împreună din Noul Testament.

(Se continuă în noiembrie)

Un picior cu doi genunchi

   Un picior cu doi genunchi – ce absurditate! Poţi să-ţi imaginezi aşa ceva? Dacă picioarele mele ar arăta aşa, desigur nu ar dura mult timp până aş avea câteva noduri în ele. Şi totuşi există aşa ceva: un picior – doi genunchi!

   În faţa mea pe birou stă tocmai cineva, la care fiecare picior are într-adevăr doi genunchi. Şi acest cineva nu are numai două picioare, ci chiar şase! O fiinţă comică, necunoscută? Nu, chiar deloc – o muscă! Tocmai m-a enervat puţin, pentru că în timp ce citeam, zbura în jurul capului meu. Dar acum stă foarte liniştită pe cartea deschisă.

   Şi îmi arată de asemenea la ce foloseşte ea cele şase picioare, fiecare cu câte doi genunchi: ea se spală. Începe cu capul care se mişcă, îl ia între picioarele de dinainte şi îl spală de jur-împrejur. Acelaşi lucru îl face cu trupul posterior şi cu aripile; totul este îndepărtat, dar acum cu picioarele din spate. Ce bine că are şase picioare! Astfel se poate spăla cu două şi totuşi să stea sigură pe celelalte patru picioare. Şi prin cei doi genunchi, picioarele ei sunt aşa de mobile, încât ajunge cu ele până pe spatele ei şi pe partea superioară a aripilor.

   Nu a făcut Dumnezeu aceasta bine? „Minunate sunt lucrările Tale“, spune împăratul David în Psalm 139 către Dumnezeu, iar fiul său Solomon constată: „Orice lucru El îl face frumos la vremea lui.“ La câte lucruri S-a gândit Dumnezeu când a creat lumea – chiar şi la o muscă!

Muştele au ochi cu faţete.

De aceea pot fi prinse doar cu mare greutate.