Candela celor răi

 

Privirile trufașe și inima îngâmfată, această candelă a celor răi nu este decât păcat. (Proverbe 21.4)

   O familie a primit ca moștenire o casă veche în care nu a mai locuit de multă vreme nimeni. În fiecare zi se duceau să scoată lucrurile vechi din casă, pentru a face curățenie și a pregăti casa să fie locuită. În prima dimineață când au ajuns în casă, fiica mai mare, privind pe fereastră, a observat o doamnă care își întindea hainele pe balcon.

   - Mamă, privește ce haine murdare întinde doamna pe balcon. Până și eu știu să spăl mai bine ca ea.

   Mama a privit la doamna care întindea rufele, apoi a privit la fiica ei și n-a spus niciun cuvânt. De fiecare dată când doamna spăla rufele, fiica făcea aceleași observații. După un timp, fiica a rămas surprinsă văzând ce rufe curate întindea vecina.

   Mama s-a uitat la fiica ei și a zis:

   - Astăzi am reușit să vin mai devreme decât tine și am spălat geamurile casei noastre.

   Atunci fiica a înțeles „secretul” cu hainele vecinei.

   Așa este și în viață. Privirile rele vin adeseori din cauză că „geamurile” prin care privim sau „ochelarii” pe care îi folosim trebuie curățați de către noi înșine. Și atunci putem privi realist „rufele” aproapelui nostru. Privirea rea este o candelă a celor răi, un păcat de care trebuie să scăpăm.

El vine

 

   Când eram copil, trăiam cu părinții mei într-un sătuc din Elveția, aproape de un castel, la marginea unui lac încântător de munte. Acolo mi-am petrecut copilăria. Când sunt întrebat care este amintirea cea mai vie care mi-a rămas din acea perioadă, atunci răspund: Este ziua în care am crezut în Domnul Isus și am fost salvat.

   Îmi amintesc încă până în cele mai mici amănunte cum s-a întâmplat totul. Mama îmi citea adesea din Biblie. Ea îmi atrăsese de foarte multe ori atenția asupra faptului că veșnicia este un lucru foarte serios și adevărat. Cunoșteam Cuvântul lui Dumnezeu, știam că Domnul Isus a promis să Se întoarcă curând ca să-i ia la El, în casa cerească a Tatălui Său, pe toți cei care au crezut în El. Și mi se întâmpla uneori să mă gândesc că mă voi înfățișa la judecată, pentru că nu primisem încă iertarea păcatelor mele, nu mă împăcasem încă cu Dumnezeu. Totuși, lucrul acesta mă lăsa indiferent. Ascultasem ce se spunea, dar nu luam în serios. Nu foloseam binecuvântarea deosebită păstrată copiilor aduși de timpuriu de către părinții lor pe calea salvării. Mama mea se ruga mult pentru mine.

   Dar, într-o zi, am fost trezit din nepăsarea mea.

   Într-o frumoasă zi de vară, ședeam în fața casei. Lacul se întindea la picioarele mele. Niciun zgomot nu tulbura liniștea. Ce tablou pașnic! Îmi amintesc totul de parcă ar fi fost ieri.

   Deodată, pe cer s-a mișcat ceva. Eram cu soarele în față, așa că nu reușeam să identific ce anume se apropia încet de pământ. De altfel, era foarte departe. Dar iată că brusc, foarte aproape de mine, am auzit pe cineva strigând:

   „Vine! Coboară!”

   Aceste cuvinte m-au atins ca un fulger. Pe timpul acela nu știam că atunci când Domnul Isus va veni să-i ia pe ai Săi nu va coborî pe pământ, ci îi va atrage pe credincioși pe norii cerului și acolo se vor întâlni. Încă nu-mi dădusem seama că lucrul acesta se va produce într-un timp foarte scurt, ca o clipire a ochilor. De aceea, când am auzit strigându-se: „Vine!”, m-am gândit imediat că Domnul Isus era Cel care cobora.

   „Este Domnul Isus! Sosește, și eu nu sunt gata!”

   M-am ridicat dintr-o săritură, am alergat în șură și m-am aruncat pe genunchi într-o grămadă de fân. Printre lacrimi, am strigat către Dumnezeu: „O, Doamne, scapă-mă, sunt pierdut! Iartă-mi toate păcatele! Sunt pierdut!” Am petrecut mai mult de un sfert de oră plângând și, în groaza mea, implorându-L pe Domnul Isus.

   Apoi m-am ridicat, întrebându-mă ce s-o fi petrecut între timp. „Oare chiar a venit Domnul Isus? I-a luat la Sine pe mama mea și pe toți cei care L-au primit ca Salvator?”

   Inima îmi bătea nebunește. Nu îndrăzneam să mă apropii de ușă și s-o întredeschid. Am văzut trecând pe stradă un alai de oameni din sat. Unii arătau cu mâna spre castel. Toți păreau foarte grăbiți. În ciuda gălăgiei, am reușit să înțeleg cuvintele: „A aterizat în spatele castelului!”

   „Ah, s-a terminat. Domnul Isus a venit și eu nu sunt salvat!” M-am întors fugind în șură; am îngenuncheat, am plâns și m-am rugat: „Ai milă de mine, Doamne Isuse, salvează-mă!” Eram așa de îngrozit, că nu îndrăzneam nici măcar să ridic capul.

   După ce am rămas mult timp așa, m-am ridicat și am tras din nou cu urechea. Domnea o liniște ciudată. M-am îndreptat spre ușă, am deschis-o încetișor și am intrat în casă. Acolo am găsit-o pe mama. M-am aruncat la pieptul ei plângând în hohote.

   „Mămico!”

   Am aflat atunci că, în aceeași clipă, un balon mare cu aer cald aterizase în spatele castelului.

   Această zi a fost spre binecuvântarea mea. Dumnezeu Se servește adesea de mijloace ciudate – chiar de frică – pentru a ne trezi conștiința. Dar, în bunătatea Sa, El acționează totdeauna ca să-i aducă pe oameni la pocăință.

   A mai fost nevoie de câteva zile până când am avut cu adevărat pacea, siguranța că sunt salvat și să am iertarea păcatelor mele. Dar eu fusesem trezit ca să ascult vocea lui Dumnezeu, și aceasta a fost salvarea pentru mine.

   „Tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1.12).

 

Căpșunile

 

   - Mama, de ce tocmai acum? strigă Paula. Soarele de amiază ardea cu putere. Paula trebuia să meargă în grădina de zarzavaturi și să culeagă căpșuni. Tocmai se așezase cu o carte captivantă la umbră. Dar Paula știa că trebuie să o asculte pe mama ei. Căpșunile erau, într-adevăr, gustoase. Împreună cu mama, treaba mergea repede, iar găleata se umplu imediat. Nu după mult timp se auziră tunete.

   Nori negri acoperiră soarele. Ploaia cădea cu zgomot. Mama era în bucătărie și făcea sirop de căpșuni.

   Paulei îi plăcea mult siropul. Acum înțelegea de ce mama se grăbise. Dacă nu ar fi cules căpșunile, ploaia puternică le-ar fi distrus.

Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile. (Evrei 3.7,8)

 

 

Defăimarea

 

   Când Ionel veni spre casă de la școală, zări la colțul următor pe „cei de temut” dintr-o clasă mai mare. Rapid căută o cale ocolitoare, altfel l-ar fi luat în primire. Dar cine era la ananghie? Era Rareș! Cu Rareș a petrecut ieri toată după-masa și s-au înțeles bine. Trebuia să se hotărască repede ce să facă: acum îl observase și Rareș pe Ionel.

 

   Ce ai fi făcut tu? Ai defăimat vreodată de frică pe prietenul tău sau pe prietena ta? Acest lucru este rău, dar nu trebuie să închei din această cauză prietenia.

 

Cum îi merge sufletului tău?

 

   Predicatorul Felix Neff a văzut odată în Lausanne pe un bărbat mergând în fața lui. A crezut că este unul dintre prietenii lui. Și-a mărit pasul și, când l-a ajuns, l-a bătut pe umăr și l-a întrebat:

   „Dragul meu prieten, cum îi merge sufletului tău?”

   Bărbatul s-a întors și Neff a observat speriat că se înșelase. El i-a explicat acelui bărbat greșeala și și-a cerut scuze.

   După aproximativ trei ani, pe o stradă, un domn s-a apropiat de Neff, l-a salutat și i-a explicat că îi datorează o mare mulțumire.

   „Ne-am întâlnit odată în Lausanne. Dumneavoastră ați crezut că sunt unul dintre prietenii dumneavoastră, m-ați bătut pe umăr și m-ați întrebat: Drag prieten, cum îi merge sufletului tău? Întrebarea dumneavoastră nu m-a părăsit. Apăsat de povara păcatelor și a vinei mele m-am îndreptat spre Dumnezeu și El m-a iertat. Și acum vă pot răspunde: Sufletului meu îi merge foarte bine.”