Fetița și piatra cea mare

 

Într-o zi însorită de toamnă, o fetiță mergea pe stradă împreună cu tatăl ei. Împreună, duceau spre casă sacoșele cu cumpărături – tatăl le purta pe cele mari, iar fetița, pe cele mici.

Deodată, fetița s-a oprit. Pe marginea drumului se afla un bolovan cenușiu, cam de mărimea unui dovleac mare. Suprafața lui aspră strălucea în lumina soarelui.

„Tati, tati! Uită-te la piatra aceea! Crezi că sunt destul de puternică să o împing?”

Tatăl și-a mângâiat, gânditor, barba nerasă de trei zile. Fiica sa îi amintea de cuvintele pe care le citise în bucătărie, în acea dimineață, în timp ce ea își mânca cerealele: „Dar cei care se încred în DOMNUL își înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii” (Isaia 40.31).

Un zâmbet i-a trecut pe chip.

„Cred că, dacă îți pui cu adevărat toată puterea în a o rostogoli, poți.”

Cu o privire hotărâtă, fetița s-a îndreptat spre bolovan. Mâinile i-au explorat suprafața aspră, căutând o priză bună. A tras aer în piept, exact așa cum a învățat la festivalul sportiv. Apoi, s-a sprijinit de piatră; mușchii brațelor i s-au încordat și a strâs din dinți. A împins și a tras, chinuindu-se – fața i s-a schimbat din roz în roșu aprins din cauza efortului. Tatăl ei a urmărit-o cu atenție; mâinile i-au tresărit, de parcă ar fi vrut să ajute, dar s-a abținut.

După un timp, fetița s-a prăbușit la pământ, leoarcă de sudoare. O singură lacrimă i-a alunecat pe obraz. Privindu-și tatăl cu disperare, ea a spus:

 „Tati, nu pot! Este mult prea greu!”

Tatăl s-a apropiat de ea, a îngenuncheat lângă ea și i-a șters lacrima.

„Îți amintești”, a spus tatăl cu blândețe, „de întâmplarea despre vulturi pe care am citit-o azi-dimineață? Despre puterea pe care o primesc oamenii atunci când se încred în Dumnezeu, în loc să se bizuie doar pe ei înșiși?”

Fetița a dat încet din cap.

„Dumnezeu ne promite o putere nouă atunci când ne îndreptăm spre El. I-ai cerut ajutorul?”

Fetița a negat. Apoi și-a împreunat mâinile și a închis ochii:

„Doamne, te rog, ajută-mă să rostogolesc piatra!”

Tatăl ei i-a pus mâna pe umăr.

„Iar uneori, Dumnezeu ne dăruiește puterea Sa aducând în viețile noastre oameni care să ne fie alături. Hai să încercăm împreună!”

Fetița a dat din cap, zâmbind. Împreună, au ridicat bolovanul și l-au așezat pe o mică ridicătură de teren. Plină de mândrie, fetița s-a urcat pe bolovan și acum stătea pe tronul ei, ca o mică regină.

„Îți mulțumesc, Doamne!” a strigat ea cu bucurie.

Ia pe fiul tău (Geneza 22)

 

În acest capitol, citim pentru prima dată în Biblie că Dumnezeu „încearcă” un om. Avraam este supus unei încercări extreme. Această încercare – această probă – nu vine de la un om și nici de la Satan; ea vine, mai degrabă, de la Însuși Dumnezeu. Nu este o ispită de a face răul. Scopul încercării lui Avraam este de a pune la încercare ascultarea lui și autenticitatea credinței sale.

Dumnezeu nu-i spune: „Dă-Mi bogăția ta, dă-Mi sănătatea ta, dă-Mi mintea ta, intelectul tău, capacitățile tale”. El îi spune: „Dă-Mi fiul tău”. Pentru a-l pune cu adevărat la încercare pe Avraam, mâna lui Dumnezeu se întinde spre ceea ce îi este acestuia cel mai drag și mai prețios – spre ceea ce îi este cel mai aproape de inimă: Isaac.

Aici se descoperă credința lui Avraam: „Prin credință, Avraam a adus jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare; ... a adus jertfă pe singurul său fiu” (Evrei 11). Ca răspuns, Însuși Dumnezeu mărturisește: „știu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine”. Avraam l-a primit pe Isaac înapoi din morți – în sens figurat – o frumoasă prefigurare a morții și învierii lui Isus Hristos.

Ce efect profund poate avea harul lui Dumnezeu în inima unei persoane care știe să prețuiască părtășia neîntreruptă cu Dumnezeu!

După jertfa de pe muntele Moria, Dumnezeu i-a făcut lui Avraam promisiuni mărețe și ferme. Cea mai prețioasă dintre acestea este: unul dintre urmașii tăi va fi o binecuvântare pentru toate națiunile pământului. Prin aceasta, Dumnezeu Se referă la Fiul Său – Domnul Isus, Hristosul, Mântuitorul lumii. El este Cel pe care Dumnezeu „Și L-a ales”.

Jertfa pe care Dumnezeu a cerut-o de la Avraam este una pe care El Însuși a adus-o la împlinirea vremii. Ce dar! Ai acceptat deja acest dar de la Dumnezeu – pe Domnul Isus – ca Mântuitor și Domn al tău?

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.

Ioan 3.16

„Abate-mi ochii de la vederea lucrurilor deșarte...”

 

„Abate-mi ochii de la vederea lucrurilor deșarte...”

Psalmul 119.37

Este această cerere a psalmistului, și rugăciunea ta neîncetată? Fie ca Domnul să-ți dăruiască puterea de a-ți întoarce privirea de la tot răul pe care lumea îl înfățișează prin cuvinte și imagini.

Satan, care îi atrage pe cei necredincioși în păcate tot mai mari și mai grosolane, încearcă, de asemenea, să-i rătăcească pe credincioși - deși nu-i mai poate revendica pentru sine -pentru ca aceștia să devină nefericiți, iar mărturia lor în această lume să-și piardă strălucirea.

Domnul Isus te va ocroti dacă petreci mult timp în părtășie cu El prin rugăciune. Ori de câte ori diavolul încearcă să-ți arate ceva - iar el prezintă întotdeauna lucruri rele sau ademenitoare - strigă imediat către Domnul; atunci vrăjmașul va fugi, căci Domnul Isus răspunde la rugăciunea ta pe loc.

Salvatorul Sabinei

 

Era puțin după miezul nopții. Totul era cufundat într-un somn adânc. Întreg satul era liniștit, inclusiv casa Sabinei și a părinților ei. Însă Norle, pisica familiei, nu-și găsea liniștea la picioarele patului Sabinei, locul unde dormea ​​de obicei. Tresărind la auzul unui trosnet și zărind o strălucire puternică, asemenea unui foc, a scos un mieunat puternic și a sărit direct pe fața Sabinei.

Sabina s-a trezit într-o clipită. Ce s-a întâmplat? A simțit miros de fum, iar când a deschis ușa dormitorului, un val de căldură a lovit-o. Casa scării era cuprinsă de flăcări. O panică puternică a pus stăpânire pe ea. Casa ardea – ce trebuia să facă? Să sune la pompieri – da! A vrut să coboare la parter și să-și trezească părinții, dar nu a putut; scara era deja în flăcări. Calea îi era tăiată. Conștientizând gravitatea situației, Sabina s-a repezit la fereastră și a privit în jos, disperată. Era prea sus ca să sară. Era prinsă în capcană. A început să plângă cu suspine: „Ce să fac acum?” Apoi, i-a venit un gând: rugăciunea – da, putea să se roage. „Doamne Isuse”, a spus ea cu voce tremurândă, „uite, sunt aici în camera mea; arde, și nu am nicio cale de scăpare. Te rog, salvează-mă – și pe mami, și pe tati, de asemenea.” Abia a rostit aceste cuvinte, că o grindă s-a prăbușit chiar în fața ușii ei.

Luată prin surprindere, a sărit în picioare. Stai - ce s-a auzit? Cineva îi striga numele. S-a grăbit din nou spre fereastră. Și-a văzut părinții jos, dar lângă ei se afla un băiat care dădea frenetic din mâini. O, nu - era Manuel, băiatul pe care nu-l putea suferi, băiatul pe care nu-l plăcea nimeni.

Dar acum, el era singura ei speranță. „Sabina, nu te teme - te voi da jos de acolo! Îți voi arunca frânghia; leag-o bine sus!” a strigat el, cât a putut de tare. Zis și făcut. Apoi, Manuel s-a cățărat, a luat-o pe Sabina în spate - pe spatele lui puternic - și, împreună, au coborât.

Acolo a fost îmbrățișată de părinții ei, care fuseseră extrem de îngrijorați pentru fiica lor. Însă Sabina avea un singur lucru în minte. S-a apropiat de Manuel și și-a cerut scuze pentru comportamentul ei răutăcios de mai demult. De atunci înainte, cei doi au fost văzuți adesea împreună. Sabine nu a uitat niciodată că Dumnezeu îl trimisese pe fostul ei „dușman” să-i fie salvator.

Ce credeți că putem învăța din această întâmplare? Cunoașteți pe cineva pe care toți ceilalți copii îl resping? Îl respingeți și voi? Dacă da, gândiți-vă la Sabina! Dumnezeu S-a folosit tocmai de băiatul pe care ea – și toți ceilalți – nu-l plăceau și îl respingeau, pentru a o salva. În ochii lui Dumnezeu, acel băiat era la fel de prețios ca oricine altcineva. Să ne străduim să fim buni, chiar și față de copiii sau oamenii pe care, poate, nu-i prea simpatizăm. Domnul Isus ne va ajuta în acest sens și ne va binecuvânta.

Ceva mai bun...

 

Un bărbat în vârstă a fost întrebat odată:

- Îl iubiți pe Domnul Isus?

- Da, a răspuns el, Îl iubesc - dar știu ceva și mai bun.

- Ceva mai bun decât a-L iubi pe Mântuitorul...

- Da - Domnul Isus mă iubește și mă va duce la destinația glorioasă.

Petru a putut, cu siguranță și pe bună dreptate, să spună: „Da, Doamne, știi că Te iubesc”. Însă el știa că poate afirma acest lucru doar pentru că Domnul Isus nu a încetat niciodată să-l iubească și să Se roage pentru el.

 

Recolta

    Fructele din pomi și cerealele de pe câmp sunt gata de recoltare. Poate că, atunci când ți-ai vizitat rudele sau prietenii, ai asistat la recoltarea cartofilor ori la culesul merelor, perelor sau prunelor. Apoi a urmat pregătirea acestora pentru a fi folosite. În astfel de momente, există atâtea lucruri care te pot uimi și din care poți învăța.

   Însă, pentru a ajunge la recoltare, trebuie să se întâmple multe alte lucruri. Ce crezi că „parcurge” un măr înainte de a fi gata pentru a fi cules?

   Primăvara, mărul face flori. Acestea sunt polenizate de insecte, precum albinele. Apoi, florile cad, iar în locul lor începe să se formeze un măr mic. Acesta poate crește, deoarece pomul absoarbe din sol, prin rădăcini, apă și „substanțe nutritive”, le transportă în ramuri și, astfel, hrănește merele.

   Pentru oameni, acest lucru necesită, în mod firesc, mai puțin efort decât alte activități - cum ar fi cultivarea plantelor, care trebuie mai întâi semănate și apoi udate cu regularitate. Totuși, pentru ca orice să poată crește, este întotdeauna nevoie de o cantitate suficientă atât de ploaie, cât și de soare. În același timp, niciunul dintre aceste elemente nu trebuie să fie în exces. Este un lucru bun că Dumnezeu guvernează vremea. O recoltă bogată este un dar de la Dumnezeu; cei care înțeleg acest lucru Îi sunt recunoscători Lui. La urma urmei, fără ploaie și soare, nu pot crește fructe sau legume - iar fără fructe sau legume, omul s-ar putea trezi cu ușurință în situația de a nu avea suficientă hrană.

   De aceea avem, toamna, sărbătoarea recoltei – un moment în care, în trecut, oamenii Îi mulțumeau lui Dumnezeu după ce strângeau recolta și puneau la păstrare proviziile de hrană pentru iarnă.

   Ești și tu recunoscător pentru lucrurile pe care le-ai primit? Suficientă mâncare, o casă călduroasă, familia și prietenii, și multe altele... Îți mai vine în minte și altceva? Dacă da, roagă-te Domnului Isus și spune-i „MULȚUMESC” pentru toate acestea.

De acum încolo...

 

De acum încolo, cât va fi pământul, nu va înceta semănatul și seceratul, frigul și căldura, vara și iarna, ziua și noaptea.

Geneza 8.22

Cum devin cerealele pâine?

Emely văzuse prima moara. Dar Elias susținea că el a văzut-o primul. Așa că cearta a început chiar înainte să coboare din mașină. Dar s-a terminat repede.

Bunicul le promisese că acolo vor vedea încă o moară de vânt adevărată, una veche, cu pale și tot ce ține de ea. Și într-adevăr, moara era acolo, la marginea terenului: o clădire mare de lemn din 1846, așezată pe un suport, ca și cum cineva ar fi băgat patru picioare de lemn sub o casă.

În fața morii îi aștepta deja domnul Reinhard, cu care stabiliseră un tur ghidat. Purta un halat prăfuit și i-a salutat amabil pe cei trei vizitatori.

„Voi vreți să vedeți moara? Ei bine, atunci, uitați-vă mai întâi la pale“, spune el arătând în sus. „Până la coama acoperișului morii sunt paisprezece metri, iar palele au un diametru de douăzeci de metri. Două dintre ele sunt pale cu pânze, pe care se întinde pânză ca la o navă. Celelalte două sunt pale tip jaluzea, pe care le poți regla ca niște obloane, în funcție de cât de tare bate vântul.“ Elias strânge din ochi și privește în sus la moară. Nu se învârte nimic acolo. Domnul Reinhard îi urmărește privirea și ghicește ce gândește Elias: „Astăzi am luat palele din vânt și le-am fixat. Altfel ar fi prea periculos dacă ar umbla vizitatori pe aici. Foarte ușor, o pală i-ar fi putut smulge bunicului tău pălăria de pe cap. Și sunt sigur că nu și-ar fi dorit așa ceva.“

„Tot ce vedeți aici“, domnul Reinhard bate în peretele de lemn, „cântărește aproape treizeci și șapte de tone. Dar partea cea mai bună este faptul că întreaga casă se poate roti.“ Emely nu crede imediat ceea ce le spune domnul Reinhard. Cum ar putea să se rotească o clădire întreagă? Și pe lângă aceasta o casă atât de grea!

„O moară cu ciocan stă pe o pilă de stejar groasă, numită arborele casei“, explică el. „Mai demult, o moară trebuia să fie întoarsă manual de fiecare dată când se schimba direcția vântului, folosind o grindă lungă, numită coadă – altfel stătea pur și simplu pe loc.“ În fața intrării, arată spre acea grindă, care iese oblic din spatele clădirii, aproape ca o cârmă mare.

Înăuntru este înghesuială și întunerit. Miroase a lemn, făină și puțin a ulei de mașină. O scară îngustă duce sus, la podul cu făină. Domnul Reinhard merge înainte și le dă instrucțiuni să folosească întotdeauna ambele mâini și să păstreze distanța corespunzătoare: „Treptele sunt vechi și vrem să vă trimitem acasă nevătămați.“ Sus le arată un stâlp gros de lemn, care leagă partea de sus și pe cea de jos a încăperii. „Acesta este stâlpul principal al casei, despre care vorbeam mai devreme. Merge de jos până sus. Iar aceasta de aici”, spune el și bate într-o grindă așezată transversal, „este grinda ciocan. Ea susține întreaga greutate a casei și se sprijină direct pe stâlpul principal. Apropo, zona aceasta este unsă cu ceară de albine și untură – deci pe vechiul stil.”

Când domnul Reinhard deschide o ușă la ascensorul de saci, podul de cereale se luminează brusc, un etaj mai sus. De aici se poate vedea întreaga proprietate.

„Vântul rotește palele, iar acestea rotesc bara cu came, bara cu came antrenează roata dințată – și roata dințată pune în mișcare pietrele de moară.“ Arată spre o roată uriașă din lemn închis la culoare. „Este din lemn de stejar, cu dinți din fag. Fagul este mai tare și se uzează mai greu.“ Apoi pune mâna pe o piatră neagră, ușor lucioasă de la ulei, pe care se sprijină bara cu came. „Și aceasta este piatra pisicii.“

„Piatră de zgâriat?? De ce se numește așa?“, se miră bunicul. Emily râde: „El a zis: piatră de pisică!”

Domnul Reinhard zâmbește: „Da, exact. Este lagărul rotorului. Știți de ce se numește așa? Dacă se încinge prea tare la lucru, miroase ca blana umedă de pisică.” Elias încercă să-și închipuie.

„Drumul pe care îl parcurge grâul aici este de fapt destul de simplu”, spune domnul Reinhard. „Un fermier din zonă aduce grâu. Acesta este ridicat aici cu liftul de saci și turnat în pâlnia pentru cereale. Cade prin șuia dintre pietrele de moară. Jos, în camera făinii, făina ieșe direct din glisiera de făină în saci.” Deschide un sac și le permite vizitatorilor să se uite în el.

Pe drumul de întoarcere, el le arată magazinul din curte și le spune: „Acolo primiți pâine proaspătă făcută în casă.” O idee bună, consideră Elias și Emely. Astfel cumpără împreună cu bunicul o pâine, care este încă destul de caldă. Bunica se va bucura cu siguranță de un mic cadou de la excursia lor.

În mașină, mirosul pâinii umple în câteva minute tot interiorul, atât de intens, încât bunicul deschide la un moment dat geamul puțin: „Ca să nu o mâncăm pe drum.“ Tocmai trec pe lângă câmpuri recoltate. Tulpinile amintesc de recoltă. Puțin înainte de intersecție, le iese în cale un tractor cu o remorcă plină până la margine cu mere. „Probabil merge la o presă de suc“, presupune bunicul. „Știți ce îmi vine în minte?“, îi întreabă pe copii. „Cuvintele ce i le-a spus Dumnezeu lui Noe: De acum încolo, cât va fi pământul, nu va înceta semănatul și seceratul, frigul și căldura, vara și iarna, ziua și noaptea. Semănatul și seceratul merg împreună.”

Emely urmărește cu privirea tractorul cu mere, până când remorca dispare după o curbă. Se gândește la grânele aurii, care cu câteva luni în urmă erau încă verzi și neînsemnate pe câmpuri. Mai întâi au fost semănate, apoi au crescut, apoi a urmat recolta – și la final o pâine parfumată în poală. Cumva toate acestea sunt legate între ele, consideră ea, și niciunul dintre ei nu făcuse cu adevărat ceva pentru recoltă. Țăranul semănase, vântul învârtise palele, iar brutarul copsese pâinea. Iar ei pur și simplu se află în mașină și se pot bucura de aceasta.

„Ar trebui să-I mulțumim în mod deosebit Domnului Isus,” spune bunicul, „că avem ceva de mâncare și de băut în fiecare zi.” Emely și Elias dau din cap. Chiar în seara aceasta doresc să-I mulțumească lui Dumnezeu că a orientat vântul și vremea așa încât totul să poată crește și rodi!

Barnaby și merele

 

Phil vorbește de câteva zile încontinuu despre Barnaby. Mama lui îl ascultă în timp ce curăță cartofii și, la un moment dat, spune: „Atunci invită-l la noi, Phil.“ 

Phil ezită. Nu din cauza lui Barnaby – ci din cauza băiatului de pe stradă, care este cu ei în clasă. El face parte din grupul celor care îl hărțuiesc mereu pe Barnaby. Dar apoi se gândește la Barnaby, cum zâmbește mereu puțin strâmb când nu înțelege ceva și totuși continuă să întrebe. Și deodată are puțin curaj.

Barnaby vine a doua zi după-amiază la ei. Familia lui Phil locuiește la etajul al doilea al unei case vechi cu două apartamente, care are o grădină care nu este neîngrijită, ci de vis, după cum spune Barnaby. El stă la fereastra camerei de joacă a lui Phil, cu mâinile pe pervaz, și privește mărul. Copacul este bătrân și ramurile lui se arcuiesc ca brațele unui bătrân. Sub el sunt merele căzute – multe, multe pete colorate în iarba verde.

„Nu le culege nimeni?“, întreabă Barnaby cu regret.

Phil ridică din umeri.

„Nu știu. Proprietarii noștri sunt destul de în vârstă. Rareori îi văd afară. Și ei nu vor să facem nimic în grădină.“

„Sunt neprietenoși?“

„Nu, cred doar că nu vor să primească ajutor.“

Barnaby se uită din nou afară. „Îmi pare rău de mere și de pom. S-a străduit atât de mult. Este păcat dacă se strică toate merele.“

„Așa este!“

„Să-i întrebăm pe proprietari“, spune Barnaby, „după ce terminăm temele!“

Phil ezită din nou. Dar merele arată cu adevărat delicioase. Iar Barnaby se uită într-acolo cu privirea lui tipică, ce este în același timp precaută și curajoasă. 

Nu după mult timp coboară foarte încet scările, ca doi micuți exploratori care au o misiune, și sună la ușa proprietarilor. Doamna în vârstă deschide. Este mică și slabă. Când îi vede pe cei doi băieți – pe Barnaby cu ochelarii lui mari și pe Phil cu expresia lui timidă – zâmbește.

„Desigur că puteți aduna merele“, răspunde ea la întrebarea precaută a lui Phil. Phil și Barnaby zâmbesc bucuroși. 

Cei doi băieți merg în grădină. Merele sunt peste tot – roșii, galbene, rotunde, unele cu mici adâncituri, altele ca și cum ar fi fost proaspăt lustruite. 

Barnaby ridică unul și îl ține în lumină. „Acesta este frumos“, spune el. 

Phil dă din cap. „Majoritatea sunt frumoase.“ 

Adună un bol întreg.

Barnaby se uită spre casa lui Phil. „Să îi ducem bătrânei doamne câteva mere? Drept mulțumire!”

Phil se gândește puțin. Apoi dă din cap. „Hai, este o idee bună!”

Se întorc în casă și sună din nou la ușă.

Bătrâna deschide, și când îi vede pe cei doi – cu bolul plin cu mere, Barnaby cu ochelarii lui mari, Phil cu privirea lui timidă – fața ei se luminează.

„Pentru dumneavoastră“, spune Barnaby. Doamna în vârstă ia mărul din bol și îl rotește încet în mână. Apoi îl privește pe Barnaby și îi spune: „Ai o inimă bună.“

Vocea ei sună blând.

Barnaby se înroșește. Își coboară privirea, de parcă complimentul ar fi fost prea mare.

„Vreau doar să fiu amabil“, murmură el. „Bunicul meu spune că Dumnezeu Se bucură dacă împărțim.“

Phil îl privește pe Barnaby, deodată înțelege de ce Barnaby are mereu acel fel special de a vedea lucrurile. El văzuse mărul nu doar ca pe un copac, ci ca pe cineva care se apleacă sub recolta lui bogată.

Se gândise imediat să îi aducă doamnei mere. Barnaby se întreba mereu ce Îi place lui Dumnezeu și ce ar face Isus. „Este deosebit!”, se gândește Phil.

Doamna dă din cap. „Atunci astăzi va fi foarte fericit”, spune ea.

Phil și Barnaby merg din nou în grădină să mai adune mere. Mai târziu stau pe iarba încălzită de soarele de octombrie, cu bolul gol între ei. În spatele lor este mărul a cărui frunze se mișcă ușor în vânt în lumina caldă a după-amiezii de octombrie.

„Pană Roșie”

 

Pentru băiatul indian „Pană Roșie” urmează o noapte dificilă. A îndeplinit toate celelalte lucruri care îl transformă într-un „adult”, a trecut toate testele. Acum nu-i mai rămâne decât o singură lucrare: să vegheze noaptea singur în pădure.

Tatăl său îi spune: „Nu te mișca niciun centimetru! Stai unde ești și nu te teme.” Atât timp cât este lumină, reușește să se țină de cuvânt, dar apoi umbrele cresc la proporții enorme. Sunetele pe care le considera de la sine înțelese în timpul zilei capătă un sens straniu în întuneric.

„Pană Roșie” se sprijină cu spatele de trunchiul unui copac, încercând să nu-i fie frică. Vede iar și iar cortul mamei sale în fața lui, crede că simte căldura focului de tabără. Dar iată-l stând în pădure, tremurând. Vântul șoptește printre frunze, iar pleoapele i se îngreunează. Uite, ce se vede? Umbre, siluete stranii se apropie, mârâind și mormăind, câte o licărire trecătoare de lumină.

„Pană Roșie” se trezește deodată. Vrea să țipe, să fugă, dar cuvintele tatălui său îl țin pe loc: „Nu-ți arăta teama! Stai aici!” Și rămâne, tremurând, dar rezistă.

Și când, în sfârșit, zorii se strecoară peste vârfurile copacilor și aude vocea tatălui său chemându-l, sare în sus și se aruncă în brațele tatălui său. El spune: „Acele creaturi oribile... au vrut să mă omoare, mi-era atât de frică! Și eram singur.” Tatăl său îl mângâie pe spate și îi spune: „Nu erai singur. Am fost acolo toată noaptea. Stăteam în spatele trunchiului copacului de care te sprijineai.”

Oare Își tratează Dumnezeu, Tatăl nostru, copiii mai rău decât își tratează un indian fiul? Putem avea încredere că nu suntem niciodată abandonați, niciodată singuri, căci Dumnezeu Atotputernicul a promis că va fi mereu cu noi.

Adesea nu simțim prezența Lui, pentru că ne este ascunsă, totuși El este acolo, nu doar la îndemâna noastră, ci foarte aproape, chiar lângă noi. Acest lucru ar trebui să ne facă și curajoși și neînfricați. Cuvântul lui Dumnezeu ne asigură:

„Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu își vin în ajutor. Eu te sprijin cu mâna dreaptă a dreptății Mele” (Isaia 41.10).

Nu vă fie teamă! Tatăl meu ne va scoate de aici.

 

În Armenia, în 1989, un cutremur de patru minute a omorât 30.000 de oameni. Într-un oraș, clădirea școlii generale s-a prăbușit, îngropând toți elevii sub dărâmături. La câteva minute după ce s-a terminat cutremurul, un tată a alergat la clădirea școlii și a văzut că aceasta se prăbușise complet. Stând uluit în fața dărâmăturilor, și-a amintit de o promisiune pe care i-o făcuse fiului său. Îi spusese: „Orice s-ar întâmpla, voi fi mereu acolo pentru tine!” Tatăl s-a dus la locul din dărâmături unde fusese clasa fiului său. Acolo, și-a început munca, îndepărtând pietre, grinzi și bucăți de zidărie. Alți părinți i-au spus: „Nu are rost! Copiii noștri sunt morți. Oprește-te!”

Dar tatăl nu s-a descurajat. Și-a amintit de promisiunea lui. Fiul său era prețios pentru el. Și a muncit oră după oră, zi și noapte. Mâinile îi sângerau, mușchii îl dureau. Și apoi, dintr-o dată, după 38 de ore de muncă foarte grea, a auzit vocea fiului său: „Tată, sunt aici!” Și apoi băiețelul a adăugat: „Tată, le-am spus celorlalți: Nu vă faceți griji, tatăl meu mi-a promis că, orice s-ar întâmpla, va fi acolo pentru mine. Nu vă fie teamă, tatăl meu ne va scoate de aici.”

Vă amintește această întâmplare adevărată din Armenia de o altă întâmplare adevărată din Biblie? Și acolo, un Tată a îndepărtat o piatră pentru a-Și scoate Fiul afară. Acest Fiu a fost Isus. Așa cum tatăl armean nu și-a salvat doar propriul fiu, ci și pe toți prietenii săi din dărâmături, tot așa și Tatăl nostru ceresc, care L-a scos pe Fiul Său Isus din mormântul din Ierusalim, vrea să-L salveze nu doar pe Fiul Său, ci și pe toți ceilalți care Îi aparțin lui Isus. El a promis acest lucru.

Când vine un moment în viața noastră când suntem în nevoie și ne confruntăm cu dificultăți, să ne ținem cu tărie de prețioasa asigurare: Tatăl Meu mă va scoate de aici! Și până atunci, să le spunem multor oameni despre Tatăl nostru ceresc, pentru ca și ei să aibă aceeași siguranță în vremuri de nevoie: Tatăl Meu mă va scoate de aici!

Răsărea soarele pe pământ (Geneza 19)

 

Dumnezeu este un Dumnezeu al dragostei. Însăși natura Sa este dragoste; și astfel S-a descoperit El. Totuși, El este și lumină; El este sfânt și nu-l socotește nevinovat pe cel vinovat. El nu Se poate tăgădui pe Sine Însuși.

În ochii Săi, locuitorii Sodomei erau „oameni răi și mari păcătoși”. Erau cu totul depravați din punct de vedere moral, lipsiți de afecțiune firească sau de ospitalitate; dădeau dovadă de o sfidare arogantă și își băteau joc de avertismentul divin privind judecata. Păcatul îi orbise în cele din urmă până într-atât, încât nu mai percepeau nici măcar chemarea de avertizare a lui Dumnezeu. Orașul era pregătit pentru judecată.

Omul culege ceea ce seamănă. Răsărea soarele pe pământ, când Dumnezeu, în harul Său nepătruns, l-a adus pe Lot în siguranță la Țoar, „cetatea cea mică”. Soția lui Lot a căzut pradă judecății. Lot și cele două fiice ale sale, care și-au urmat tatăl, au fost salvați. Însă pentru locuitorii Sodomei, lumina nu a mai strălucit niciodată. Judecata s-a abătut asupra lor. A fost o judecată de proporții uriașe, care a distrus complet cetatea și pe locuitorii acesteia.

Sodoma nu mai există. Totuși, Dumnezeu a păstrat pentru noi amintirea celor întâmplate acolo. Astăzi, Marea Moartă se întinde chiar peste acel loc. Dar ce priveliște oferă! Apele ei – odinioară dulci, acum extrem de sărate și nepotabile – nu prezintă nicio urmă de viață. Niciun pește nu înoată în adâncurile ei. Și nimeni nu dorește să locuiască pe țărmurile ei. Acolo unde odinioară palmierii, tamarixul și leandrii umpleau valea, se întinde acum un țărm pustiu, sterp și lipsit de viață. Peste tot domnește o liniște de mormânt.

Dar ce se va întâmpla cu foștii locuitori ai Sodomei?

Judecata lui Dumnezeu îi așteaptă înaintea Marelui Tron Alb; acolo trebuie să apară și să fie judecați după faptele lor. Nimeni nu va găsi îndurare (Apocalipsa 20.11-15).

Dumnezeu ne vorbește prin evenimentele care au lovit odinioară Sodoma. Distrugerea Sodomei este o imagine a judecății ce va veni. Ferice de cel care crede în Domnul Isus, pentru că el are viața veșnică și nu va veni la judecată.

„Sentinelă, cât mai este din noapte? ” „Sentinelă, mai este mult din noapte?” Sentinela răspunde: „Vine dimineața, și este tot noapte. Dacă vreți să întrebați, întrebați; întoarceți-vă și veniți iarăși”. (Isaia 21.11-12)

Barnaby și ploaia

 

   Este luna septembrie. Cerul este încărcat de nori cenușii.

   Barnaby este nou în clasa a doua. Are părul roșcat și poartă ochelari mari. Și are un nume chiar ciudat: Barnaby.

   „Brillaby!”, strigă cineva.

   Toată lumea râde. Și Phil. Dar se oprește repede, pentru că Barnaby pare atât de trist. Nu supărat, ci cu adevărat trist.

   Apoi începe ora. Barnaby nu ridică mâna nici măcar o dată, dar nu este neatent; este complet concentrat asupra lecției. Nu pare prost, se gândește Phil.

   După școală, câțiva dintre elevi se îndreaptă spre autobuz. Este un drum lung de parcurs pe jos. Vântul începe să se întețească. Apoi începe ploaia. Încet, la început. Apoi cu putere. Apoi și mai tare.

   Barnaby își strânge cărțile la piept. Cineva îl îmbrâncește din spate. Barnaby se clatină. Râsete puternice. Sunt doi dintre colegii lor.

   Phil merge alături de Barnaby. Nu spune nimic. De ce să se certe cu ceilalți? Totuși, îl ajută pe Barnaby să-și adune cărțile ude.

   - De ce nu le pui în ghiozdan?, întreabă el.

   - Este deja plin, este răspunsul surprinzător al lui Barnaby.

   Ploaia cade tot mai tare. Barnaby și Phil aleargă spre autobuz. Sunt leoarcă. Șoferul autobuzului îi privește cu milă în timp ce se scutură, asemenea unor pisici ude, înainte de a urca.

   Apoi, Barnaby zărește doi băieți. Sunt Kai și Kevin – cei care tocmai îl îmbrânciseră. Vin în fugă spre ei, și mai uzi decât sunt el și Phil.

   Barnaby ridică mâna.

   - Vă rog, așteptați!, spune el. Trebuie să urce și ei!

   Phil rămâne pe loc, privindu-l cu gura căscată, uluit.

   Șoferul autobuzului dă din cap, iar ușa rămâne deschisă. Cei doi băieți urcă și se trântesc pe scaunele din față.

   Phil se așază lângă Barnaby și se uită la el.

   - De ce ai făcut aceasta?

   Barnaby ridică din umeri.

   - Pentru că așa se face, spune el încet.

   Phil stă pe gânduri o clipă.

   - Deoarece nu te răzbuni pe oameni pentru lucrurile rele pe care le fac? întreabă el apoi.

   Barnaby dă din cap.

   - Cum reușești?

   Barnaby se uită la el.

   - Domnul Isus mă ajută.

   Phil pare complet nedumerit.

   - Domnul Isus este Fiul lui Dumnezeu, explică Barnaby.

   - Da, știu, dă Phil din cap. Crezi în El?

   Barnaby aprobă.

   - El a făcut mereu bine, chiar și atunci când oamenii s-au purtat urât cu El!

   - Și eu cred în El, spune Phil. Dar eu, totuși, am râs de tine împreună cu ceilalți.

   - Nu-i nimic, spune Barnaby. Mulți copii râd de mine – chiar și la vechea mea școală.

   - Nu o să mai râd, promite Phil. El și Barnaby își strâng solemn mâinile ude.

   Ploaia bate ritmic în acoperiș. Și, dintr-odată, lui Phil nu i se mai pare deloc amuzant numele Barnaby. I se potrivește de minune. Iar Phil se bucură nespus că și Barnaby crede în Isus Hristos. Oare vor ajunge să fie prieteni?

   Când autobuzul ajunge în sat, cincisprezece minute mai târziu, ploaia s-a oprit, iar soarele începe să se zărească printre nori. Phil și Barnaby trebuie să coboare la aceeași stație.

   - Uite!, strigă Barnaby. Un curcubeu!

   - Ce frumos!, spune Phil. Rămâne pe loc și privește. Apoi cei doi pornesc spre casă.

 

Vremea

 

Vremea este un subiect important, nu-i așa? Pentru unii este prea cald, pentru alții prea frig; unora li se pare că este prea multă ploaie, iar altora că este prea multă secetă. Este foarte ciudat!

Dimineața, când mă trezesc, primul lucru pe care îl fac este să fug la fereastră sau la ușă ca să respir aerul proaspăt. Am învățat acest lucru de la mătușa mea Frida – care, din nefericire, nu mai este printre noi. Când strălucea soarele, ea spunea mereu: „Dumnezeu ne dă soare ca să putem trăi și să ne bucurăm”. Când ploua, spunea: „Îți mulțumesc pentru apa proaspătă și sănătoasă care permite ca totul să crească și să înflorească”. Când bătea vântul puternic, Îi mulțumea și pentru el, deoarece acesta dădea păsărilor, de deasupra oceanului, puterea necesară pentru călătoriile lor lungi. Știa să găsească imediat ceva frumos în orice. Avea o inimă cu adevărat recunoscătoare.

Dar să revenim la vreme: în această dimineață, I-am mulțumit lui Dumnezeu că nicio furtună violentă nu ne-a inundat, că soarele încă strălucește, că recoltele cresc și că suntem în viață. Vrei să mi te alături? Recunoștința aduce bucurie și Îl onorează pe Dumnezeu!

Mmm - delicios!

 

O brutărie este un loc minunat. Mai ales după-amiaza, când nu mai este atât de cald înăuntru. Mirosul pâinii proaspăt coapte este pur și simplu minunat.

Eli și Cătălina se plictisesc. De la ora unu s-au dat cu rolele. Acum se gândesc la ce ar putea să se joace.

- Hai să mergem în brutărie, sugerează Eli.

Cătălina nu prea are chef. În brutărie poate merge în fiecare zi. Dar momentan nu-i vine în minte nimic mai bun de făcut. Așa că merge cu prietena ei.

La fereastră, în dreapta cuptorului, se află multe pâini pe raft. Abia au fost scoase din cuptor acum o oră și sunt încă fierbinți.

- Hai să gustăm o pâine! Îmi place foarte mult pâinea proaspătă, spune Eli.

- Nu se poate! Tata vrea să vândă pâinile astăzi. Pleacă imediat cu căruța, o avertizează Călălina pe Eli. Totuși, Eli nu renunță, și în cele din urmă Cătălina se lasă înduplecată. Împreună scot o pâine de pe rândul cel mai de jos și rup o bucată. Ce gust minunat are!

- Acum trebuie doar să o punem înapoi așa încât să nu observe nimeni nimic, spune Eli, și apoi să plecăm cât mai repede de aici.

Eli își ia rămas bun pe fugă de la prietena ei. Nu vrea neapărat să fie de față când tatăl Călălinei observă că au rupt din pâine. Când încarcă pâinile, tatăl vede imediat ce s-a întâmplat. Eli este norocoasă, își spune Cătălina, când seara iese la iveală că ea fusese vinovata.

Iar Eli? Nefericită, stă în camera ei. Se simte vinovată pentru că și-a instigat prietena și acum sigur va fi pedepsită pentru ceea ce făcuseră. Înainte să se culce, îi vine în minte cum poate să repare totul. Se roagă: Doamne Isuse, te rog să mă ierți că am mâncat din pâine astăzi după-amiază și că am ispitit-o și pe Cătălina. Astfel, a pus lucrurile în ordine cu Isus Hristos. Totuși, ea va avea din nou o conștiință cu adevărat bună doar după ce își va cere scuze la Cătălina și la tatăl ei.

Cartea care a călătorit în jurul lumii (5)

 Întoarcerea acasă și cartea minunilor

Când Marco Polo s-a întors în Veneția după mai bine de patruzeci de ani, aproape nimeni nu-l mai recunoștea. Familia lui credea că a murit de mult. Dar el s-a întors acasă. Era mai în vârstă, dar totodată mai experimentat și cu povești care au schimbat lumea.

La scurt timp după aceea, el a fost implicat într-un război între Veneția și rivala sa, Genova. A fost capturat și a stat într-o temniță din Genova. Dar chiar și acolo, spiritul său de aventurier nu l-a părăsit. El i-a dictat scriitorului Rustichello din Pisa, un tovarăș de celulă, toate experiențele sale. Așa a apărut o carte care a încântat oamenii din toată Europa: Cartea minunilor, sau Il Milione (Milionul).

A fost prima descriere detaliată a Chinei, Indiei și Asiei pe care cititorii europeni o văzuseră vreodată. Mulți nu îl credeau, spuneau că exagerează enorm. Unii îl numeau mincinos. Totuși, majoritatea descrierilor lui s-au dovedit a fi surprinzător de exacte.

Chiar și Cristofor Columb, descoperitorul Americii, a citit cartea lui Marco Polo. Exemplarul său personal cu notițe scrise de mână a fost păstrat până astăzi. În căutarea unei rute maritime către China, el a dat, după cum se știe, peste un alt continent. Și aceasta este tot o poveste fascinantă.

Marco Polo a murit în anul 1323 la Veneția, aproape la vârsta de 70 de ani. Se spune că pe patul de moarte a spus: „N-am povestit nici măcar jumătate din ce am văzut.”

Cartea care a călătorit în jurul lumii (4)

 

La curtea Marelui Han

Kublai Han era nepotul legendarului Gingis Han, care odată cucerise aproape toată Asia. Kublai conducea un imperiu mongol uriaș, care se întindea de la China până în Persia. Palatul său era de o splendoare uluitoare: săli aurii, perdele de mătase și grădini la fel de mari ca parcurile.

Tânărul Marco Polo era copleșit. Dar Kublai Han era de asemenea fascinat de acest tânăr curios și deștept din îndepărtata Europă.

Marco a învățat repede limba și obiceiurile mongolilor. A explorat țara cu ochii larg deschiși și cu inima plină de uimire. Kublai Han l-a apreciat atât de mult, încât l-a numit observatorul și trimisul său personal. În misiunea hanului, Marco a călătorit prin tot uriașul imperiu până la Beijing, ale cărui străzi drepte ca liniile și ziduri imense ale orașului l-au impresionat profund.

China era atunci înainte în multe privințe față de Europa. Oamenii cunoșteau deja hârtia, tiparul, banii de hârtie și porțelanul, în timp ce europenii încă visau la ele. Marco Polo era uimit că acea lume străină era superioară în multe privințe Veneției sale natale.

Șaptesprezece ani a petrecut Marco Polo în serviciul Marelui Han, departe de casă.

Cartea care a călătorit în jurul lumii (3)

 Începe marea călătorie

Ceea ce astăzi ar fi o călătorie lungă cu avionul, în trecut însemna luni sau chiar ani de eforturi pe cai sau pe cămilă. Cei trei bărbați din familia Polo au călătorit prin Țara Sfântă, Armenia, Caucaz, Persia (Iran-ul de astăzi) și Uzbekistan. Tatăl, fiul și unchiul au continuat să străbată drumurile de munte prin Munții Pamir, cu vârfurile lor de 6.000 până la 7.000 de metri, prin deșerturile fierbinți din Asia Centrală și, în cele din urmă, prin faimosul deșert Gobi și periculosul deșert Takla Makan, unul dintre cele mai neprielnice peisaje de pe pământ.

Căldura, frigul, furtunile și bolile îi însoțeau. Marco însuși s-a îmbolnăvit grav pe drum și a avut nevoie de luni întregi ca să-și revină. A fost o aventură în care nu era clar dacă se vor întoarce vreodată acasă. Au parcurs mai mult de 8.000 de kilometri și călătoria a durat peste trei ani.

Și apoi - în sfârșit - s-au aflat în fața celui mai mare imperiu din lume. Nu a mai fost mult până când au ajuns în Shangtu (Xanadu), reședința de vară a Marelui Han.

Cartea care a călătorit în jurul lumii (2)

 

Cine a fost Marco Polo?

Veneția era un oraș bogat pe apă, cu gondole în loc de trăsuri și cu palate impunătoare. În aer plutea mirosul de sare și condimente. Aici s-a născut în 1254 Marco Polo, fiul negustorului Niccolò Polo.

Tatăl său era deseori plecat. El făcea comerț cu mătase, condimente și alte mărfuri prețioase și călătorea până la capătul lumii cunoscute la acea vreme. Și fratele său, unchiul lui Marco, Maffeo Polo, era un comerciant și călător cu experiență. Pe vremea când Marco era un copil mic, amândoi au plecat spre China. Marco abia își cunoștea tatăl.

Când Marco a împlinit 17 ani, a venit în sfârșit momentul mult așteptat: în anul 1271 tatăl Niccolò, unchiul Maffeo și tânărul Marco Polo au plecat împreună spre China. Doreau să meargă încă o dată acolo, la curtea puternicului Mare Han Kublai.

Cartea care a călătorit în jurul lumii (1)

Era în secolul al XVII-lea, în estul Chinei. Călugărul Philippe Couplet, născut în 1623 în Flandra, adică Belgia de astăzi, își dedicase întreaga viață credinței. El călătorise de departe pentru a le spune oamenilor din China despre Isus. Într-o zi, a făcut o descoperire uimitoare în orașul Nanjing.

Un călugăr și o carte veche

Într-o zi, un bogat chinez i-a arătat în biblioteca sa o carte mică, foarte citită. Paginile cărții erau îngălbenite, pergamentul era rupt, pătat și mucegăit. Couplet a luat cu grijă în mână cartea ținându-și respirația. El a recunoscut imediat ce avea în față: era o Biblie. O mică Biblie în latină, scrisă cu litere foarte mici și cu mare grijă pe pagini mici, de dimensiunea unei cărți poștale. Proprietarul casei i-a spus că acea carte ar fi de pe vremea dinastiei Yuan, adică de peste 350 de ani, în posesia familiei sale. Se spune că ar fi aparținut odată unuia dintre cei mai renumiți călători din istorie, Marco Polo.

Philippe Couplet cu greu își putea crede urechilor. O Biblie, Cuvântul lui Dumnezeu, a călătorit prin jumătate din lume și a ajuns până în China. Proprietarul chinez nu putea citi alfabetul latin. Așa că Philippe Couplet a cumpărat cartea prețioasă, a luat-o cu el în Europa și a predat-o Marelui Duce de Toscana. Astăzi, ea se află în siguranță în Biblioteca Medicea Laurenziana din Florența, Italia.

Nici până astăzi, istoricii nu știu dacă Biblia a aparținut cu adevărat lui Marco Polo. Poate că a fost adusă acolo de un călugăr călător în timpul unei călătorii misionare. Dar povestea care înconjoară această carte mică ne conduce la una dintre cele mai palpitante aventuri ale Evului Mediu.